Rugăciunea, cale spre lumina taborică

Când parcurgem paginile Sfintei Scripturi a Noului Testament şi citim despre Schimbarea la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36 şi Epistola a doua sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1, 16-18), remarcăm bucuria Apostolilor şi dorinţa lor de a viețui veşnic în fericirea edenică pe care au trăit-o în clipa în care Mântuitorul S-a arătat în slava Sa dumnezeiască „pe cât li se putea”, după cum ne spune troparul.

 Încă de la începuturile creştinismului există oameni duhovniceşti care prin rugăciune şi asceză au ajuns să se bucure din lumea aceasta, de fericirea paradisiacă izvorâtă din lumina taborică a Schimbării la faţă a Domnului.

 Aceşti oameni duhovniceşti au fost în general mari isihaşti şi trăitori ai Rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” pe care o regăsim în Tradiţia ortodoxă şi sub numele de Rugăciunea lui Iisus.

Despe această rugăciune, Mitropolitul grec Ierotheos Vlachos ne spune că este „neîncetatul strigăt al Bisericii. Este acordarea noastră la strigătul Bisericii, este o continuare a slujbelor Bisericii”.

Rugăciunea lui Iisus este „rugăciunea completă”, după cum arată arhimandritul Emilianos Simonopetritul: „Slăvirea lui Dumnezeu se face încă din primele cuvinte ale rugăciunii. Mulţumirea adresată lui Dumnezeu există şi în primul cuvânt, şi la al doilea, şi la toate celelalte cuvinte. Rugămintea fierbinte există, există şi mărturisirea, toate există. Tot ce doresc, tot ceea ce vreau este cuprins în Rugăciunea lui Iisus”.

Creştinul este îndemnat să rostească această rugăciune pentru a fi pe calea ce-l duce către bucuria luminii taborice ce ne descoperă fericirea Raiului pentru care am fost creaţi.

Prin rugăciune suntem în stare de comuniune cu Persoanele Prea­sfintei Treimi şi ne transpunem în starea duhovnicească ce ne oferă posibilitatea să trăim ca fiinţe create după chipul lui Dumnezeu.