Rugăciunea inimii, luminarea lăuntrică și ridicare spre taina Ziditorului

Îndemnul Sfântului Apos­tol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tes. 5, 17), nu a fost nici pe departe înţeles ca mod de exprimare metaforică în Tradiţia Bisericii dreptslăvitoare. Primită şi asimilată întotdeauna ca panaceu pentru luminarea lăuntrică, rugăciunea l-a ridicat treaptă cu treaptă pe omul credincios spre taina Ziditorului său. Dintre toate, cea mai des folosită şi îndrăgită de cei râvnitori, „Rugăciunea inimii”, are o adâncă fundamentare biblico-patristică.

Chemarea numelui lui Iisus în rugăciune şi mărturisirea Lui ca Dumnezeu reprezintă primul şi cel mai important pas în afirmarea entităţii noastre creştine, în perspectiva ei lucrătoare şi mântuitoare. Fundamentul şi argumentarea acestei indispensabile tradiţii de profundă experienţă religioasă găseşte început în Sfânta Scriptură, fiind ridicat şi rânduit mai apoi de Sfinţii Părinţi în pravila rugăciunii isihaste.

Apropierea omului de Dumnezeu prin rostirea numelui Lui avea o notă cu totul aparte în Vechiul Tes­tament. Nu oricine avea sau mai bine spus era consacrat pentru această cinste.

Cu mult mai profund decât caracterul variabil al onomasticelor omeneşti, numele lui Dumnezeu are întotdeauna o dimensiune invariabilă, rămânând întotdeauna imuabil. De aceea, înaintea lui Moi­se pe muntele Sinai, Dumnezeu Se descoperă ca „Cel ce este” (cf. Ieşire 3, 14). Sfinţii Părinţi au văzut în taina acestor cuvinte o expresie desăvârşită a sfinţeniei dumnezeieşti, ca atribut perceput de om în creaţie, în providenţă, în dreptate.

Multiplele numiri ale Domnului, în mare parte cu reverberaţii mesianice, au început să crească în conştiinţa poporului ales mai cu seamă din timpul perioadei exilice. Sub înrâurirea Revelaţiei dumnezeieşti, profeţii vechi testamentari au descris în însemnărilor lor diversitatea atributelor mântuitoare, în baza cărora Dumnezeu avea să trimită un Răscumpărător, care avea să „inaugureze o dinastie ce avea să continue veşnic prin descendenţii săi” (cf. Ps. 89, 3-4; Ier. 17, 25; 33, 15-18).

Una dintre cele mai sugestive expresii onomastice vechi-testamentare, cu puternice rezonanţe hristologice, este „Fiu al lui David”. Expresia apare prima dată în Psalmii lui Solomon, scriere pseudoepigrafică a Vechiului Testament. În literatura rabinică, expresia este, de asemenea, bine-cunoscută.

Cert este că „Fiul lui David” are în mod explicit o dimensiune antropologică, socială şi chiar politică, definind cu năzuinţele de emancipare şi eliberare ale poporului ales. Cu toate acestea, „deşi Mesia cel davidic este încă portretizat ca un personaj pământesc, domnia Sa are dimensiuni evident eshatologice şi universale care nu se regăsesc la profeţi” (Dicţionarul Noului Testament. Un comentariu de învăţătură biblică contempo­rană într-un singur volum, Ed. Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 591).