Rugăciunea și responsabilitățile zilnice între armonie și conflict

„Nu mai am timp să-mi fac rugăciunea.” „Am foarte multe respon­sa­bilități și nu mă mai rog.” „N-am timp nici să respir.” Sună comun? Pentru un preot sună aproape ca un refren în majoritatea timpului, când stă de vorbă cu alte persoane. Numai că aceste scuze nu au nici un fundament și trebuie să primească un răspuns adecvat îna­inte ca viața spirituală a celor care le folosesc să ajungă într-o derivă totală. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne oferă câteva argumente splendide în acest sens.

Viața noastră de rugăciune poate suferi modificări substanțiale atunci când ne confruntăm cu evenimente majore: nașterea unui copil, schimbarea programului sau a locului de muncă, apariția unei boli, petrecerea decesului unei persoane apropiate. Responsabilitățile pe care ni le-am asumat și pe care le avem de împlinit se pot înmulți brusc, lăsându-ne fără prea mult timp liber sau forțându-ne să ne regândim prioritățile.

Rugăciunea - prioritate absolută

Există un singur aspect esențial de care nu avem voie să ne atingem atunci când ne restabilim priorită­țile sau când avem de înfruntat un program mai încărcat, și anume rugăciunea. Nu există nici o scuză pentru abdicarea de la urmarea propriului canon de rugăciune. Indiferent că acest canon de rugăciune este lung sau scurt, că a ajuns să constea în câteva minute intense sau într-un „evantai” de imnuri, catisme și metanii risipite de-a lungul întregii zile, trebuie păstrat, deoarece altfel ajungem în situația de a lucra iresponsabil, uitând de Dumnezeu și de importanța Lui în viața noastră. Să evităm însă și situația de a avea un canon de rugăciune foarte încărcat și greu de împlinit atunci când avem multe responsabilități, deoarece există riscul să ne tulburăm sufletește și să ne risipim orice atenție la rugăciune sau la munca pe care trebuie să o împlinim. Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea unor credincioși: „De ce acum nu vă merge totul bine? Cred că nu vă merge bine deoarece voiți să-L pomeniți pe Domnul uitând de treburile vieții de zi cu zi. Însă treburile zilnice zac în conștiință și înlătură pomenirea Domnului. Și trebuie, dimpotrivă, să vă îngrijiți de treburile zilnice, dar ca și cum vă sunt încredințate de Domnul și ca și cum le săvârșiți înaintea Domnului. Altfel nu vă va ieși nici una, nici alta, dar în acest caz vor fi duse la capăt și una, și alta” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, trad. de Florentina Cristea, Galați, Ed. Egumenița, s.a., p. 36). Cu toate acestea, în fiecare activitate pe care o împlinim, să ne străduim să păstrăm o atitudine de rugăciune. Să nu lucrăm ca și cum am fi străini și înstrăinați de Dumnezeu și harul Său. „Terminându-ți rugăciunea, să nu crezi că rămâi în voia ta, ci stai mereu ca la Liturghie, ca mereu mintea să-ți fie trează și gândul neprihănit” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, p. 146). Pentru cel care se roagă echilibrat, responsabili­tățile sunt împlinite într-un mod aproape „liturgic”: cu pace, liniște, răbdare, concentrare maximă. Pentru cel care nu se roagă sau se roagă fără atenție, rece, distant, toate ajung să se facă în grabă, cu tulburare, cu nervozitate. De altfel, Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Când vei observa o pornire de a face ceva cât mai repede, să știi că este de la vrăjmașul, spre paguba sau batjocura ta, oricât de luminoasă ți s-ar părea” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, trad. Elena Dulgheru, București, Ed. Sophia, 2004, p. 142).

Rugăciunea nu scutește de responsabilități

Avem și situația în care unii credincioși încep să aibă un canon de rugăciune extins, fapt care nu le mai permite să-și împlinească responsabilitățile față de familie, locul de muncă sau societate în general. Aici trebuie discernământ și înțelepciune. Mă pot ruga și când muncesc. Pot să mă rog în gând înainte de a începe ceva, cerând întotdeauna de la Dumnezeu să mă ajute, să mă lumineze, la fel cum, după ce am încheiat munca, pot mulțumi din inimă și mă pot bucura dacă Dumnezeu a îngăduit să fac ceva cu folos, fiind fericit că este alături de mine. Însă nu se poate să mă lepăd de toate respon­sabilitățile cu pretextul că trebuie să mă rog. Sfântul Teofan sfătuia un credincios, spunându-i: „Lipsa desăvârșită a grijilor este însușirea oamenilor care s-au lepădat de lume; dar voi aveți treburi de făcut. Sunteți soț, părinte, proprietar și, poate, și altceva. Fiecare dintre aceste titulaturi vă încarcă cu îndatoriri hotărâte prin poruncile lui Dumnezeu. A le îndeplini este osteneala voastră spre mântuire. Așa v-a hotărât Dumnezeu. În acestea să și rămâneți” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 40). Responsabilitățile sunt porunci dumnezeiești. Trebuie să mă îngrijesc de familie fiind un părinte sau un soț responsabil, trebuie să mă îngrijesc de sarcinile primite la locul de muncă, să fiu un angajat model, care-și îndeplinește misiunea exemplar. În felul acesta îmi împlinesc lucrarea de bun creștin, altfel, sunt doar un om aflat în înșe­lare, care crede că dacă se roagă a împlinit totul și care este, de fapt, o povară pentru toți ceilalți care trudesc din greu să-l hrănească. De asemenea, dacă mi-am asumat o viață de familie, nu voi transforma căminul familial într-o chilie monahală, obligându-i pe ceilalți la un stil de viață și de rugăciune peste puterile lor, alt fapt remarcat de Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cine trăiește în familie are parte de mântuire datorită virtuților dobândite în familie. Dar aceasta nu înseamnă să facă totul într-un mod diferit, ci să facă tot ceea ce depinde de sine (s.n.). Îndată ce totul a fost făcut, nu mai are rost să se chinuie. Desigur, nici de mântuială nu trebuie să lucreze, dar nici să se chinuie nu trebuie, ci să lase totul în voia Domnului” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 40).

Mâinile la muncă, sufletul la Dumnezeu

Mulți se străduiesc prea mult să fie perfecți la locul de muncă, dar neglijează total rugăciunea. În realitate, trebuie să fim harnici cu mâinile, dar mintea să o dăruim cât mai mult lui Dumnezeu. Să nu ne încurcăm sufletește în tot felul de stări de stres, de angoasă, de epuizare emoțională. Iar dacă locul de muncă nu ne permite o atitudine mai degajată, să alergăm sufletește la rugăciune de fiecare dată când avem ocazia, lăsând discuțiile deșarte și activitățile inutile pe seama altora, care nu se preocupă sufletește de ceea ce este important. În cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Străduiți-vă să nu vă aflați cu tot sufletul în treburi, ci numai cu vârfurile degetelor mâinilor și picioarelor și numai cu marginile urechilor. Iar mintea și atenția împreună cu sentimentul țineți-le îndreptate spre alte lucruri. Mi se pare că v-am scris să treceți mai des cu mintea prin toate adevărurile lui Dumnezeu” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 38).