Întreaga viață a Părintelui Constantin Sârbu i se înfățișează privitorului ca o rană deschisă. Uneori, Părintele Constantin îmi pare a fi un trandafir înmiresmat, de o frumusețe iradiantă, crescut pe un
Să mulţumim Domnului pentru toate
Învăţătura principală a pasajului evanghelic citit ieri, în Duminica a 29-a după Rusalii, a Vindecării celor 10 leproşi, are în vedere datoria de a mulţumi Domnului pentru toate binefacerile şi darurile Sale. Învăţăm, de asemenea, să ne rugăm stăruitor, căci nimeni nu se întoarce fără răspuns de la rugăciunea curată venită din inimă. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla” (Matei 7, 7) ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos, deci este de ajuns să cerem cum se cuvine, iar Domnul, fiind Mult Milostiv, ascultă cererile noastre.
„ Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iacov 4, 3). Acesta este motivul pentru care uneori Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile. În Cuvânt ascetic. Prin întrebări şi răspunsuri, Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că de multe ori cerem mila Domnului, dar pentru că aceasta se arată atunci când Dumnezeu găseşte de cuviinţă, omul necredincios o respinge, fiindcă nu a venit aşa cum îşi imagina el. Doar Dumnezeu cunoaşte ce este cu adevărat folositor, iar rugăciunea însăşi este o răsplată pentru cel ce se roagă. „Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască. Ajungând astfel, cere cele cuvenite şi nu greşeşte niciodată în ceea ce cere. De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), ca, având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale” (Filocalia, Vol. II, Bucureşti, 2008, p. 40).
Minunea vindecării celor 10 leproşi a fost săvârşită de Mântuitorul Hristos pe când Se afla pe ultimul Său drum spre Ierusalim, înainte de Sfintele Sale Pătimiri. Sfântul Evanghelist Luca notează că voind să zăbovească puţin, Iisus a trimis vestitori înaintea Lui, iar aceia intrând într-un sat de samarineni doreau să facă pregătiri pentru El, „dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim” (Luca 9, 53). Aşa se întâmplă de nenumărate ori cu cei care aleg să meargă pe calea lui Hristos, o cale a Crucii şi a Jertfei, dar care are ca destinaţie Învierea.
Mergând spre Ierusalim, undeva între Galileea şi Samaria, Mântuitorul Iisus Hristos a fost abordat de 10 oameni care sufereau de o boală cumplită, lepra, iar aceia strigau de departe: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi”. Deşi vor fi fost duşmani de moarte pe când erau încă sănătoşi, totuşi, în faţa acestei boli dezumanizante, cei nouă iudei şi samarineanul erau acum uniţi prin suferinţă. Cuprinşi de lepră, au uitat de barierele culturale şi religioase care-i ţineau departe unii de alţii.
Extrapolând de la sfera materială la cea spirituală, putem vorbi de păcat ca de o lepră a sufletului, boala păcatului neavând decât un singur Vindecător adevărat, pe Însuşi Dumnezeu. Dar cum ajungem la El? Doar prin pocăinţă sinceră. Mântuitorului I Se face milă de acei oameni suferinzi şi fără a-i întreba cine sunt sau din ce neam fac parte, nepunând condiţii şi nici măcar cerându-le să-şi mărturisească credinţa, săvârşeşte vindecarea lor, însă nu pe loc, ci îi trimite să se arate preoţilor, cei care conform Legii erau în măsură să constate vindecarea. Vedem că cei 10 leproşi aveau totuşi credinţă, din moment ce, fără să mai aştepte alte îndrumări de la Hristos Domnul, se grăbesc spre a fi reintegraţi în societatea care-i repudiase. Aveau credinţă, dar nu şi recunoştinţă. Numai unul dintre ei, care era samarinean, a înţeles că degeaba eşti credincios dacă eşti nerecunoscător.
Samarineanul vindecat s-a întors din drumul său şi I-a mulţumit Domnului, căzând cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus (Luca 17, 16). S-a smerit, a mulţumit şi a primit nu doar vindecarea trupului, ci un dar şi mai mare. Dacă pentru cei nouă iudei vindecaţi Mântuitorul a avut doar un cuvânt de reproş, samarineanului recunoscător i-a spus: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 19). Iată că pentru cel recunoscător, la darul vindecării trupeşti, Iisus Hristos, Doctorul Cel desăvârşit, adaugă şi darul mântuirii. Este urâtă nerecunoştinţa, pentru că aceasta este o stare nefirească a omului. Firesc este să fim mulţumitori Domnului pentru toate, să ne manifestăm recunoştinţa faţă de El nu doar pentru binefaceri, ci şi pentru unele încercări pe care le îngăduie în viaţa noastră, cum ar fi bolile sau insuccesele. Pentru omul credincios, necazurile nu aduc deznădejde, ci îl înţelepţesc. Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte (Ps. 114, 5), spune psalmistul David, îi miluieşte chiar şi pe aceia despre care ştie că nu vor fi recunoscători. În acest sens, Sfântul Vasile cel mare spune: „Pretutindeni Scriptura uneşte dreptatea cu îndurările lui Dumnezeu, ca să ne înveţe că nici mila lui Dumnezeu nu este lipsită de judecată şi nici judecata nu este fără de milă. Dar chiar când miluieşte, Dumnezeu măsoară celor drepţi, cu judecată, îndurările Sale; iar când judecă, ne judecă gândindu-Se la slăbiciunea noastră; şi ne răsplăteşte mai mult cu iubirea Sa de oameni decât cu măsurarea cea deopotrivă” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri morale şi exegetice, Omilia la Ps. CXIV, PSB 4, Bucureşti, 2011).
Înţelegem, deci, că nimic nu se întâmplă în viaţa noastră fără voia şi îngăduinţa lui Dumnezeu, iar ceea ce El îngăduie este de fapt spre binele nostru, spre curăţirea de patimi şi spre sfinţirea noastră. De aceea, tot ceea ce primim în viaţa aceasta trecătoare, putem folosi spre sporirea noastră duhovnicească. Însă, nu putem realiza aceasta singuri. Pentru a putea reuşi trebuie să ne punem nădejdea în Dumnezeu şi în pronia Sa, căci fără nădejde omul ajunge să fie biruit de durere. Recunoştinţa venită din credinţă, unită cu nădejde şi cu dragoste redau persoanei demnitatea şi o conduc pe aceasta spre ţinta finală, care este asemănarea cu Dumnezeu.