„Să murim, dar cu moartea cea aducătoare de viață!”

Cuvântul Părinților Bisericii ne introduce în lumea Împărăției lui Dumnezeu. Intensitatea la care ne străduim să trăim viața duhovnicească în această perioadă, a Postului Mare, sporește atunci când ascultăm acest cuvânt și îl punem în practică. Părintele Vasilios Gondikakis, stareț al Mănăstirii Iviron, un monah athonit îmbunătățit, venit nu demult în țara noastră, a împărtășit ortodocșilor români mărturia sa despre experiența viețuirii în duh, despre dobândirea virtuților și a cunoașterii care trebuie depășite pentru a ajunge la nunta sufletului cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Biserica Ortodoxă simțim că evenimentul cel mai important este omul însuși. Persoana umană este cea mai mare taină din întreaga creație. Măreția omului nu stă în aceea că este tânăr sau inteligent, ci că este om și are înăuntrul său pe Dumnezeu. Deci, putem să dobândim cultură, putem să ajungem la succes, să ocupăm poziții importante, însă nimic din acestea nu ne va da sa­tisfacție. Vreau să merg dincolo de toate aceste lucruri. Și doar atunci voi găsi libertatea mea, când mă voi elibera de toți, dar mă voi și uni cu toți. Mare este cel care a biruit moartea. El constituie o binecuvântare pentru toți. Pentru el toate sunt binecuvântare. El nu se plânge de nimeni și de nici o încercare și el, numai prin simplul fapt că există, devine o binecuvântare pentru toată lumea. Libertatea o primim în Biserică. Ea îl îndumnezeiește pe om. Omul trebuie să depă­șească ignoranța și răutatea pentru a ajunge la cunoaștere și la virtute. Dar nici cunoașterea împreună cu virtutea nu sunt suficiente pentru om. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că omul poate să depă­șească granițele lucrurilor bune cunoscute și să devină una cu Dumnezeu Cuvântul. Atunci când sufletul se va cununa prin nunta mistică cu Dumnezeu Cuvântul, el va descoperi rațiunile lucrurilor și se va elibera de metodele raționale de gândire care operează cu separări, scindări și împărțiri. În inima vieții duhov­nicești, sfinții ne iau de pe pământ și ne urcă la cer și ne conduc în Împărăția cea viitoare. Atunci omul nu mai face nimic, ci toate se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune că prin puterea credinței omul ajunge să creeze din nimic lumi noi. În timp ce prin cunoștințe, el poate construi ceva, dar acel ceva aparține lumii create, de altă valoare, supus stricăciunii. Căutarea, dorul după veacul ce va să vină nu aparțin doar câtorva dintre noi, ci libertatea lui e dorită de toți oamenii. Dar ea este oferită de Biserică prin Liturghie întregii omeniri. Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde toate aceste lucruri. Atunci când preotul se roagă: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi; Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns...”, ar putea adăuga și atributul „inexistent”. De ce? Pentru că Dumnezeu nu există așa cum ne-am putea noi închipui, cu capacitățile de care dispunem noi că ar exista El. De aceea, Dumnezeu este Cel Care cu adevărat există și El este Cel Care a făcut totul. Harul cel mare al lui Dumnezeu se dăruiește fiecăruia dintre oameni.

Mare este omul care iubește, care suferă și care așteaptă. Într-un moment anume, el va primi cercetarea, vizita dumnezeiască care-l va ridica la cer și-i va dărui Împărăția ce va să vină. Atunci omul nu se va mai mândri pentru că va simți că toate acestea nu-i aparțin, ci i-au fost oferite de Dumnezeul iubirii.

Nebunia de a renunța la tot pentru a îmbrățişa necreatul

Cercetarea științifică este un lucru bun. Dumnezeu ar fi putut să ne facă din start desăvârșiți, locuitori ai unui Rai static, imobil, dar nu a făcut acest lucru. Împărăția lui Dumnezeu este ceva mic care are un dinamism foarte puternic, este asemenea seminței de muștar care crește, la fel ca aluatul ce dospește toată frământătura. În egală măsură, Împă­răția este și ceva mai mare în care sunt prezente multe lucruri. Avem imaginea năvodului în care sunt mulți pești, de diferite feluri. Ceea ce are o foarte mare importanță este valoarea de a fi om. E valoros să cercetezi, să cauți știința, să nu te satisfacă nici un succes, nici o cunoaștere. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Orice tărâm cucerit este începutul unui nou drum”. Exigența de a depăși totul este o harismă pe care o au puțini. Avva Isaac Sirul spune că „măcar unul dintr-o mie să ajungă să depă­șească limitele lumii create și să guste din cele veșnice”. Cel care a reușit să facă acest lucru nu este doar pentru sine o binecuvântare, ci pentru noi toți ceilalți. Eu n-am reușit să depășesc această graniță, dar dacă cineva a făcut-o, și eu sunt cumva părtaș la această împlinire. În Biserică acest lucru trebuie urmărit și de el trebuie să ne bucurăm. Mare este cel care sacrifică totul pentru a câștiga această cunoștință a lumii necreate. Nu este mare cel care după logica noastră omenească reușește în această viață, fie că este el bărbat sau femeie, copil sau om matur. Mare este în fond „nebunul” care a renunțat la tot, depășind cele create. Să ne amintim cum Sfântul Antonie cel Mare se întreba la ce măsură duhovnicească a ajuns, iar Dumnezeu i-a răspuns prin cuvintele unui cizmar din Alexandria. Al doilea era mai înalt în viețuire decât Sfântul Antonie cel Mare. Or, ca să fii Antonie cel Mare nu este un lucru simplu. Dar să fii necunoscut și în același timp cu lucrare înaltă e o mare reușită. Este important ca cineva, indiferent de condiția sau vârsta lui, să ajungă la această statură, și atunci el reprezintă o mângâiere pentru toți. Scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoievski a fost în viața lui un om chinuit, dar în același timp el a avut o căutare, un simțământ al realității. Dostoievski spunea: „Eu îl caut pe Hristos, nu caut adevărul. Dacă îmi va demonstra cineva că Hristos este în afara adevărului, Îl prefer pe Hristos adevărului”. Aceasta este realitatea care depășește logica și înțelepciunea omenească și doar ea aduce mângâiere lumii întregi. Dostoievski vrea să ne spună următoarele: Îl vreau pe Hristos, Care a biruit moartea, și nu logica, ce spune că unu și cu unu fac doi.

De-am avea lumea întreagă la picioarele noastre, nici ea nu ne-ar ajunge

Cei mai mari sfinți sunt printre noi, dar ei ne rămân necunoscuți. Nu luăm seama la ei. Dacă am avea simțirea sfințeniei am trăi deja în Rai. Nu mă îndoiesc că și în România sunt oameni cu viață aleasă, dar nu sunt observați de nimeni. Ce îmi place mie în Biserica Ortodoxă este că toate minciunile sunt nimicite și rămâne doar adevărul omului.

Mult ne chinuim pentru că avem impresia că suntem ceva, ceva important. Dar mare este cel smerit! Sfântul Isaac Sirul spune că dacă un om ajunge la conștiința că nu înseamnă nimic, că este o sumă de neputințe și de necurății și că în același timp există Cineva Care îl iubește nejustificat, necon­diționat, atunci acela își află echilibrul. Avem aici ceea ce se spune în cântarea Casianei, „Doamne, femeia ceea ce căzuse”: „Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorul sufletelor, Izbăvitorul meu?” Trebuie să ajungem să iubim insuccesul, eșecul, să nu ne temem de ele, ca să depășim toate dificultățile. Este ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: dacă sămânța nu moare rămâne singură, iar dacă moare aduce roadă multă (Ioan 12, 24). Există o singură posibilitate pe care o avem noi, oamenii, o singură șansă: putem să murim, putem să trecem prin moartea aducătoare de viață și să nu trăim moartea cea aducătoare de moarte. Când punem sămânța de grâu în pământ, ea moare, dar ea va încolți și va aduce roadă bogată. Aceasta este moartea cea dătătoare de viață. Dacă aceeași sămânță o punem la fiert, ea moare fără să învieze. Aceasta reprezintă moartea cea aducătoare de moarte. Trebuie așadar să murim ca să trăim și e nevoie să vină ceasul, clipa ca să murim. Pe Domnul Hristos au încercat unii să-L facă Rege, dar El a fugit de ei. Iarăși, alții au vrut să-L omoare cu pietre, dar El a plecat dinaintea lor. Însă, atunci când a venit ceasul, a mers singur spre moarte. Rugăciunea din Ghetsimani spune: „Părinte, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). După ce Domnul Hristos a spus această rugăciune de trei ori, a venit ceasul și El a înaintat spre moarte. Când cei care au venit să-L prindă au auzit mărturia Lui: Eu sunt Cel pe care-L căutați! (Ioan 18, 6-8), au căzut cu fața la pământ.

Vedeți, Hristos nu se opune morții, ci o acceptă spunând: „Facă-se voia Ta, Părinte”. Prin aceasta Hristos se eliberează de spiritul de conservare care urmărește supraviețuirea cu orice chip și intră în zona libertății absolute. Noi, oamenii, ne zbatem în viața noastră, facem tot ceea ce putem, dar vine ceasul, momentul în care pe toate trebuie să le părăsim, să le lăsăm în mâna lui Dumnezeu. Această predare a tuturor lucrurilor, această renunțare este moartea cea dătătoare de viață. Ceea ce pot eu să fac exclusiv prin puterile mele e ceva trecător, ceea ce răsare înăuntrul meu tocmai prin predarea mea lui Dumnezeu și acceptarea morții nu va trece niciodată, ci este veșnic. Căutarea în cele din urmă nu este cum să reușesc eu omenește în îndeplinirea unui lucru pentru că lumea întreagă dacă i-o dai omului, nici aceasta nu îl satură. Dar ceea ce va răsări din sinele meu mort de bunăvoie nu are sfârșit. Trebuie să aflu unde „sămânța” mea tră­ieș­te moartea cea dătătoare de viață. Trăind în Biserică, cei în­drăzneți, asemenea Sfântului Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) - care spunea: „Vreau să nu mai exist, să mă șterg, să dispar ca eu, ca voință autonomă” -, primesc, acceptă acest adevăr al Bisericii.

Fără răbdare nu ne putem mântui

Șansa tuturor rămâne răbdarea. Dacă nu suntem în măsură să lepădăm toate, să ne predăm Bunului Dumnezeu, să acceptăm această moarte aducătoare de viață, trebuie să avem răbdare. Răbdarea este cea care ne va conduce la clipa în care ne va cerceta sensibil harul lui Dumnezeu.

Toate sunt bune în Biserică deoarece Domnul a biruit moartea prin moarte. În drumul spre Emaus, când Domnul era împreună cu ucenicii Luca și Cleopa, cei doi nu și-au dat seama la început cine îi însoțește. Când L-au cunoscut însă, El S-a făcut nevăzut de la fața lor, pentru ca aceștia să nu-L piardă. Dacă Hristos ar fi rămas în continuare cu ei, aceștia L-ar fi pierdut. Ar fi spus: iată, El este aici. Or, Domnul este peste tot, și în aparență nicăieri. Atunci când S-a făcut nevăzut la cină, El i-a luat de fapt cu El și a rămas împreună cu ei în duh. Practic, trebuie să avem conștiința că nu suntem și nu însemnăm nimic.

„Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”

Toți sfinții spun același lucru. Ei vorbesc despre eliberare. Părintele Dumitru Stăniloae avea acest simțământ, această intuiție a libertății dobândite prin har. Știa bine opera Sfântului Grigorie Palama și la fel de bine pe cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Tot el a tradus și pe Sfântul Grigorie de Nyssa, dar i-a pus și pe Sfântul Simeon Noul Teolog și Isaac Sirul în Filocalie. Fiecare sfânt vorbește despre eliberare în felul său. A venit odată cineva la Sfântul Munte și am vorbit cu el despre Sfinții Părinți, despre această libertate.

Este suficient să-l urmăm pe acel sfânt al cărui mesaj ne odihnește mai mult ca să dobândim Raiul. Toți ne conduc către această eliberare. Nu vorbim aici despre trăsăturile caracteristice ale fiecăruia în parte, dacă este monah sau nu. Dacă le sacrific pe toate din dragoste, dacă ajung la această nebunie, să mă lepăd de toate și să-mi duc crucea pe care o am, să am răbdare în biserică, să nu mă plâng în lipsurile mele, să dau slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am, voi ajunge la un moment dat să mi se lumineze întunericul și atunci voi înțelege rațiunile lucrurilor. În acea clipă voi auzi tăcerea cuvântului. Dar toate vin la ceasul lor, dacă mă voi dovedi vrednic prin răbdare. Trebuie să moară sămânța ca să trăiască bucuria rodirii. Nu există alt mod de viață, dacă vrem să fim creștini. Dumnezeu ne lasă să suferim un pic ca să participăm în mod conștient la viața cea adevărată. Răbdare, așadar, să trăim cu răbdare în Biserică, și la un moment dat lumina care va deschide calea spre cunoaș­tere se va aprinde.

Omule, nu te tulbura, nu te neliniști, toate sunt bune. Sfântul Isaac Sirul spune că omul smerit are o sensibilitate aparte și nepătimire. El nu poate să vadă fără să ia seama că suferă și cea mai mică făptură a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte este de neatins, este nepătimitor încât și cerul dacă s-ar prăbuși pe pământ el nu s-ar tulbura de nici un fel. Acest paradox, această îngemănare de sensibilitate și nepătimire le găsim și în opera Sfântului Grigorie de Nyssa, care afirmă: „Dumnezeu răspunde prin ceea ce refuză să răspundă”. Numai cine ajunge să audă tăcerea cuvântului, acela va înțelege rațiunile sau cuvintele făpturilor.

Cine odihnește pe aproapele va fi odihnit de Dumnezeu

Vorbind cuiva ai șanse să reușești o comunicare bună, dacă vorbești „ca și cum n-ai exista”. Important este să-l bucuri pe celălalt. Lucrul acesta l-am văzut la părintele Dumitru Stăniloae.

Eu, dacă cu voie sau fără voie, îmi fac publicitate mie sau monahismului, sau țării mele, trădez adevărul. Un singur lucru este esențial: să iubim nearătarea, neafișarea și să constituim pentru celălalt odihnă, să înțeleagă că prin noi Dumnezeu îl iubește pe el și să nu știe de unde vine această odihnă. Atunci în această odihnă vom fi și noi, deoarece, deși suntem de aruncat, și pe noi ne iubește Dumnezeu.

Când am vorbit despre cercetare trebuie să știm că ea este obligatorie, nu este doar tolerată. Unii sunt obsedați de cercetare. Eliberarea care se dobândește prin renunțarea la sine este o binecuvântare pentru lumea întreagă.

Nu trebuie să ne așezăm față de ceilalți în vreun fel anume, fie să-i invidiem că la ei găsim un lucru, iar la noi unul rău, fie invers, să-i criticăm, că la ei găsim un lucru de condamnat, iar la noi ceva bun, fiindcă acolo unde vine Dumnezeu și cel care primește darul lui Dumnezeu, acela devine binecuvântare pentru toată lumea și toți beneficiază de el. Dar nu prin afirmarea sinelui ajunge cineva la această statură, ci prin renunțarea la sine. Părerea bună de sine nu ne va situa niciodată în zona pozitivă a lucrurilor.

(Traducere din limba greacă de părintele profesor dr. Constantin Coman, transcriere și adaptare de Augustin Păunoiu)