Sărbătorile epifaniei

Chiar dacă de multe ori omul contemporan nu mai ştie în ce constă bucuria adusă de Naşterea Mântuitorului Hristos, se bucură de Crăciun şi este bine c-o face. Bucuria o caută atât cei care vor să se bucure pur şi simplu că există sărbători, cât şi cei care nu pot să nu se bucure de vreme ce aceste sărbători sunt, prin ele însele, aducătoare de bucurie. Toate sunt sărbătorile epifaniei Domnului, adică sărbătorile arătării minunate a Domnului Hristos. Mai întâi se arată Dumnezeirea Fiului smerită în fire umană, ca, spre sfârşitul perioadei sărbătorilor de iarnă, să ni se descopere la apa Iordanului în smerita fire umană slava Dumnezeirii.

În fiecare an ne pregătim pentru sărbătorile de iarnă, sărbătorile care încep cu Crăciunul şi se încheie cu Boboteaza. Deşi cuvântul "Crăciun" are un fond precreştin, el s-a identificat atât de mult cu mesajul creştin în spaţiul românesc şi nu numai, încât, prin "Crăciun", cei mai mulţi dintre europeni înţeleg Naşterea Domnului. Biserica a semnalat şi semnalează continuu că Naşterea lui Hristos a adus bucurie lumii.

La începutul ciclului sărbătorilor, în fiecare an ne revin în urechi cuvintele pe care îngerul care stă în faţa tronului lui Dumnezeu le-a spus păstorilor: "Nu vă temeţi! Vă binevestesc bucurie mare: vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul... Şi acesta vă va fi semnul: veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle" (Lc. 2, 10-12). Sunt cuvintele pe care le-a spus întregii lumi, pe care a invitat-o să se bucure.

Dincolo de condiţiile modeste în care Sfânta Fecioară a născut, intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume a fost întru slavă: au văzut păstorii slava lui Dumnezeu în îngerul care le-a vestit naşterea Pruncului (Lc. 2, 9); au văzut-o în corul îngerilor care cântau: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!" (Lc. 2, 14). Câtă minunată slavă vor fi văzut ei pe chipul Pruncului culcat în iesle, cu alte cuvinte, în smerirea lui Dumnezeu prin acceptarea firii umane, numai ei, păstorii, au ştiut. Fapt este că au fost mişcaţi de strălucirea acestei măriri smerite, încât, spune Evanghelistul, au vestit cuvintele grăite lor despre acest Prunc (Lc. 2, 17). Intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume ca om a fost însoţită de cor îngeresc, de lumină, de steaua minunată şi de pornirea spre El a magilor de la Răsărit. S-a născut în peşteră? Da! În condiţii modeste? Da! Ce alte condiţii ar fi putut oferi lui Dumnezeu lumea decât condiţii modeste? Că s-ar fi născut într-un palat sau într-o peşteră, pentru Dumnezeu, tot act de smerenie ar fi fost. El a ales peştera. Dincolo de peşteră, toate celelalte, istorisite succint de evanghelişti, au fost acte de slavă petrecute fulgerător, la 10 kilometri de Ierusalim, unde se găsea suspiciosul rege Irod. Corurile îngereşti ar fi putut rămâne. Ar fi putut sta în preajma Pruncului legiuni de îngeri, toate acestea nu s-ar fi potrivit însă cu smerenia pentru care Dumnezeu însuşi optase.

În 25 decembrie am comemorat intrarea Fiului lui Dumnezeu în lume ca om, cu toată smerenia şi cu toată slava care decurg din aceasta: Dumnezeu real şi om adevărat. Intrarea Lui ca om în istorie a fost anunţată de îngeri şi vestită mai întâi de păstori, primii evanghelişti, încât "toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de păstori" (Lc. 2, 18).

La 6 ianuarie am cinstit cu aceeaşi bucurie momentul în care se confirmă modalitatea în care firea divină a Cuvântului lui Dumnezeu s-a unit cu firea umană (în mod nedespărţit şi neîmpărţit, neamestecat şi neschimbat), încât, văzându-L pe Iisus, neînfricatul Ioan i-a spus: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?" (Mat. 3; 14). Iisus venise la Ioan, nu pentru că unul avea nevoie să fie botezat de celălalt, ci să "împlinească toată dreptatea", adică rânduiala lui Dumnezeu.

În ziua de Crăciun ni s-a descoperit ca om taina cea din veac ascunsă a Fiului lui Dumnezeu, iar la Iordan ni se arată Acelaşi, venind după 30 de ani dintr-o existenţă tainică în interiorul poporului evreu. Cele două evenimente (de la Betleem şi de la Iordan) au fost două momente în care, pe de o parte, lumea şi oamenii au văzut atât slava lui Dumnezeu, cât şi smerenia Sa.

Între cele două praznice, Biserica a instituit unul care pare din ce în ce mai mult acoperit de preocupările de Anul Nou, nu numai ale necreştinilor, ci şi ale creştinilor. Este vorba de praznicul dării unui nume omenesc Fiului lui Dumnezeu şi al circumciziei. Acceptând circumcizia, Fiul lui Dumnezeu făcut om arată că se integrează întru toate Legii şi rânduielilor stabilite de Moise pentru poporul ales. Ce a fost circumcizia la evrei şi ce a însemnat ea pentru Pruncul Iisus?

La evrei, circumcizia era un act ritual care marca intrarea unui prunc în comunitatea poporului ales. Evreii săvârşeau acest ritual din porunca lui Dumnezeu (Iosua 5, 2) şi cu conştiinţa că, prin ritualul acesta, scăpau de mânia Lui (Exod 4, 24). Mai târziu, circumcizia va fi înţeleasă ca semnul fizic al legământului cu Iahve, pe care fiecare bărbat trebuia să-l poarte în trupul său. La evrei şi nu numai, sângele era semnul sacrificiului. Cum femeia, în intimitatea ei, lunar, jertfeşte sânge din trupul ei, bărbatul israelit trebuia să-şi înceapă existenţa în rândul poporului ales jertfind oarecum sânge din trupul său. Se ajunsese până într-atât, încât să se afirme că bărbatul necircumcis nu este cu adevărat om. Circumcizia era de fapt un semn văzut al "circumciziei" la inimă şi la rărunchi, adică al conştiinţei omului că în ceea ce are el mai profund trebuie să stea conştiinţa că aparţine lui Dumnezeu. Nu era un semn prin care cineva ar fi excelat în interiorul poporului, ci acela prin care intra în masa celor aleşi.

După momentul naşterii Sale în slava văzută de păstori şi în cântări de îngeri, Fiul lui Dumnezeu intră în interiorul poporului, într-atât încât avem impresia că se smereşte până la anonimatul cvasi-total (exceptând episoadele de la Templu, la patruzeci de zile de la naştere şi pe cel de la 12 ani).

Pentru Pruncul nou-născut în Betleem circumciderea este momentul confirmării identităţii Sale iudaice, al intrării în rândurile poporului iudeu. A fost şi momentul în care a primit numele pe care i l-a indicat îngerul lui Iosif. De acum se va numi IISUS, adică Dumnezeu este ajutorul pentru că este Emanuel, adică, Dumnezeu cu noi. Între momentele de slăvită arătare, care sunt Naşterea şi Botezul, se află Circumcizia, care marchează intrarea lui Iisus într-o nouă perioadă, de taină pentru mulţi dintre contemporanii Săi şi mai ales pentru noi, curioşii de astăzi. Se pierdea parcă în anonimatul poporului evreu Cel mai important locuitor al pământului. Din acest timp tainic va ieşi prin arătarea de la Iordan unde Ioan şi Tatăl ceresc îl vor prezenta drept ceea ce era şi este: Mielul lui Dumnezeu (In. 1, 29) şi Fiul cel preaiubit al Tatălui ceresc (Mc. 3, 32).

Integrarea Lui în rândurile poporului evreu este încă o dovadă a smereniei Sale. Dovada acestei smerenii o serbăm noi de 1 ianuarie a oricărui an. Nu serbăm bisericeşte Anul Nou. Pentru creştin începutul unui an nou este fiecare zi a anului, nu numai cea de 1 ianuarie. Din punct de vedere cultural şi psihologic, ziua de 1 ianuarie este o zi mare pentru orice om, de aceea Biserica o întâmpină cu rugăciuni speciale, aşa cum face şi cu ocazia altor zile mari din viaţa cotidiană a cetăţeanului, care şi el este creştin.

Prin serviciile divine legate de ziua de 1 ianuarie nu concurăm celelalte pregătiri ale omului legate de această zi. N-ar fi de dorit ca această întâmpinare cu rugăciune a sărbătorii laice a Anului Nou, prin schimbarea pe alocuri a timpilor liturgici şi uneori a serviciului liturgic obişnuit, să ducă încet-încet la ideea că de 1 ianuarie Biserica serbează "praznicul Anului Nou", şi nu Tăierea împrejur a Domnului şi intrarea Lui într-o perioadă de taină. Altădată Biserica a adaptat spiritul sărbătorilor laice la Duhul ei prin cult. N-ar fi de dorit ca azi Biserica să-şi adapteze cultul la duhul lumii, chiar în ideea că întâmpinăm sărbătoarea laică cu rugăciune.