Schimbarea la Faţă a Domnului descoperă lumina cea pururea fiitoare

În fiecare an, la 6 august, se retrăieşte una dintre cele mai mari taine ale credinţei creştine ce s-au descoperit în timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, şi anume Schimbarea la Faţă, care a avut loc în Galileea, conform relatărilor Sfinţilor Evanghelişti sinoptici, dar şi a unui martor ocular prezent la eveniment, Apostolul Petru (II Petru 1, 17-18).

Textul biblic care relatează această mare minune o încadrează între mărturisirea publică a dumnezeirii lui Hristos, pe care o face Apostolul Petru, şi vindecarea unui tânăr epileptic, care este adus de tatăl său la Sfinţii Apostoli, pentru a găsi vindecare.

Timpul petrecerii acestei minuni este relatat cu mici diferenţe, însă alături de Botezul Său în Iordan şi Învierea Lui din morţi, Schimbarea Sa la Faţă este străbătută de descoperirea tainei luminii celei veşnice de-a pururi fiitoare.

Urcarea Domnului pe munte, alături de cei trei Apostoli ai Săi, Petru, Iacov şi Ioan, este asociată uşor cu urcarea lui Moise pe Muntele Sinai, unde a primit Legea şi unde a dialogat cu Dumnezeu. De această dată, relatarea ce precedă minunea este sumbră, foarte rezumativă, marcată de duhul umilinţei şi al ascultării, care defineau activitatea de mântuire a lumii a lui Hristos Dumnezeu. Textele Sfintelor Evanghelii nu aduc imagini pitoreşti ale reliefului, ci se concentrează asupra tainei care are loc în singurătatea muntelui, conform Sfântului Evanghelist Luca: "pe când Domnul se ruga, chipul feţei Sale şi îmbrăcămintea străluceau" (Luca 9, 29).

"Lumina cea veşnică S-a arătat pe chipul lui Hristos, descoperindu-L aşa cum era în realitate, dar nu putea fi sesizat de ochii trupeşti, marginalizaţi de legile fizice ale creaţiei, umbrită şi aflată în stăpânirea păcatului şi a morţii. Atitudinea Apostolilor a fost una de teamă şi spaimă; taina produce nedumerire, uimire, nu poate fi explicată cu logica umană limitată şi pătimaşă, este cea care se trăieşte, observă, dar nu poate fi înţeleasă.

Lumina "pururea fiitoare"

Pe Muntele Sinai, când a coborât proorocul Moise cu tablele Legii, "faţa lui strălucea" (Ieşire 34, 29-35), dar, spre deosebire de chipul Mântuitorului, lumina de pe faţa proorocului era imaginea strălucirii dumnezeieşti în care se aflase timp îndelungat. Lumea lui Hristos, pe care imnograful creştin a numit-o "cea pururea fiitoare", strălucea din fiinţa Sa, căci nu numai faţa, ci şi veşmintele Sale erau pătrunse de puterea luminii. De pe munte, privind câmpiile Galileei, toată creaţia aşteaptă profunda transfigurare (preschimbare) (Rom. 8, 20-22), "căci făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşi la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu", până când va fi un "cer şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (II Petru 3, 13).

Lumina care străluceşte, izvorând din icoana (imaginea) dumnezeirii lui Hristos, anticipează lumina Învierii care va ieşi biruitoare din mormânt. Această lumină care va străbate timpurile şi secolele istoriei, care va lumina pe toţi cei ce vor primi prin apă şi Duh lumina cunoştinţei de Dumnezeu, chemându-i la o viaţă nouă în Hristos, astăzi, pe Muntele Taborului, este văzută, sesizată şi contemplată cu uimire de cei prezenţi.

Lumina dumnezeirii a făcut ca Apostolii să intre în starea de somn (imagine a morţii, căci nu poate omul să vadă mărirea dumnezeiască şi să rămână viu). "Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn şi, deşteptându-se, au văzut slava Lui" (Luca 9, 32).

Este zguduitor de constatat cât de înrobită este natura (firea) umană de cerinţele de ordin biologic şi cât de greu le poate învinge şi depăşi, chiar în clipele supreme, atunci când îi este îngăduit omului să pătrundă în sferele tainei de necuprins. Aici nu este doar imaginea neputinţei trupeşti, ci Apostolii au fost orbiţi de strălucirea luminii ce izvora de pe chipul lui Iisus, de aceea nu L-au putut privi timp îndelungat, aşa cum nu putem privi soarele, fără să constatăm limitele vizuale ale ochilor noştri. Cei care acum sunt copleşiţi de somn în apropiere de Domnul Hristos, Care le arată chipul Cău cel veşnic, ceresc şi nemuritor, se vor lăsa uşor doborâţi de oboseală şi somn în ceasul zbuciumului şi sângelui din grădina Ghetsimani. Cei trei Apostoli nu au puterea să vegheze pentru a fi alături de Învăţătorul lor în clipe de mare durere, dar nici pentru a contempla strălucirea luminii dumnezeieşti.

Taina icoanei Schimbării la Faţă

Minunea Schimbării la Faţă descoperă taina Învierii şi a luminii de dincolo, o cale de revenire a lui Hristos de-a dreapta Tatălui în împărăţia Sa cea fără sfârşit. Prin această minune, a Schimbării la Faţă, precum şi a Botezului în râul Iordan, când se deschid cerurile, se observă uşor că firea zidită poate fi preschimbată, fiind capabilă să se îmbrace în lumină, Hristos descoperind atunci, pe munte, lumii, reprezentată de cei trei Apostoli, înfăţişarea ultimă a noastră, preschimbată (transfigurată) de lumina şi strălucirea Învierii, care se va întâmpla spre finalul istoriei şi al veacurilor.

Icoana ce redă Schimbarea la Faţă a Domnului exprimă prin culoare, în gesturi tainice, atitudinea celor trei Apostoli. Petru, cu părul alb (simbol al statorniciei şi înţelepciunii, cu experienţa vieţii), ridică mâinile, rostind: "ce bine este să fim noi aici", Ioan, cu veşmânt alb şi roşu, culori ce simbolizează dragostea, el fiind Apostolul dragostei, cade cu faţa la pământ, aşa cum au căzut drepţii, văzând ceea ce este de nepătruns, şi aşa cum este practica adorării dumnezeirii în cadrul sfintelor noastre slujbe şi rugăciuni, rămâne tăcut în faţa tainei, iar Iacov, chiar cade de pe munte, simbolizând martiriul său pe care-L suferă în Ierusalim (F. Ap. 12, 1).

Deasupra tuturor - Hristos Dumnezeu, Care binecuvintează, alungând frica, nesiguranţa, teama, triumfând prin Cruce şi biruind puterea morţii. Înălţimea muntelui este imaginea care aduce lumina ce străluceşte în toată lumea, aflată sub spectrul morţii şi al fricii.

În momentul strălucirii luminii pe chipul lui Iisus, apar lângă El Moise şi Ilie, ambii vorbind cu El despre apropiatul Lui sfârşit în cetatea Ierusalimului (Luca 9, 31). Prezenţa celor două mari personalităţi ale istoriei poporului ales atestă legătura dintre cele două testamente, astfel Israelul este prezent la taina cea mare a preamăririi lui Hristos sub ambele ipostaze care au dominat viaţa religioasă în perioada pregătirii Întrupării Cuvântului. Faptul că Moise şi Ilie vorbeau despre Patimile, Crucea şi moartea lui Hristos demonstrează că taina răscumpărării, care în esenţă împlinea toate prefigurările şi aspiraţiile Legii Vechi, le era puternic ancorată în cunoaşterea şi fiinţa lor. Cel ce vorbea cu Dumnezeu pe Sinai, văzând doar norul şi tunetele, acum priveşte chipul (icoana) Dumnezeului Celui întrupat, prezent în Persoana lui Iisus pe Muntele cel Sfânt.

Taina Schimbării la Faţă a Domnului este chemare, îndemn şi încurajare

Odată cu întâmplarea acestei mari minuni, sunt descoperite sensurile adânci ale istoriei. În centrul ei se află prezent, tainic şi discret, Hristos, prezenţa plină de lumină a veşmintelor Sale ce simbolizează treptat şi etapizat iluminarea şi revenirea în sine a tuturor popoarelor care trăiau în latura şi în umbra morţii.

În această atmosferă care a scos pentru câteva momente pe cei trei Apostoli din lumea greoaie şi mărginită, un nor luminos umbreşte pe toţi, iar din nor se aude o voce care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit, pe Acesta ascultaţi-L!" (Matei 17, 5). Asemenea arătării la râul Iordan, acum Tatăl din ceruri vorbeşte dintr-un nor luminos ce cheamă lumea la a se împărtăşi din izvoarele harului Duhului Sfânt. În Vechiul Testament, Dumnezeu vorbea totdeauna din nor. De această dată intervine un element nou: norul este luminos, distanţa greu de trecut dintre Creator şi creatura sa nu mai constituie un obstacol în vederea unirii cu El. Cuvintele lui Dumnezeu Tatăl confirmă mărturisirea lui Petru, care avusese loc doar cu şase zile în urmă, iar această mărturisire este acum întărită prin taina inexprimabilă a Schimbării la Faţă a Domnului. Dacă pe malul râului Iordan la Botez a avut loc prima descoperire a Preasfintei Treimi, acum cei trei Apostoli văd şi descoperă slava înseşi a Treimii celei mai presus de fire.

Prezenţa luminii şi a dumnezeirii au făcut ca teama să cuprindă inimile Apostolilor.

La fel după Înviere, când Domnul Se reîntâlneşte cu cei care L-au avut mereu în inima şi sufletele lor, pentru a depăşi starea incertă, manifestată prin teamă şi nedumerire, li Se adresează imperios şi mângâietor: "Nu vă temeţi" (Marcu 16, 6).

Glasul din norul luminos a făcut de această dată ca spaima să fie prezentă pe munte. Atunci Iisus Se apropie de ei, îi atinge, mângâindu-i: "Sculaţi-vă şi nu vă temeţi" (Matei 17, 7). Ridicându-şi privirea, au văzut doar pe Iisus, fereastra deschisă pentru câteva momente către lumea cea veşnică s-a închis, ei rămânând în cuprinsul şi legile lumii acesteia. Pe când coborau din munte, ceea ce, conform relatării Sfântului Evanghelist Luca a avut loc a doua zi după minunea Schimbării, Mântuitorul i-a prevenit pe ucenici să nu povestească nimănui cele văzute, până în ziua Învierii (Matei 17, 9). Deci, concluzionând cele relatate până acum, între Schimbarea la Faţă şi Învierea Domnului există o relaţie tainică, ambele fiind manifestări ale lui Dumnezeu Cel întrupat, ca prin ele, credinţa să rodească în inimile noastre. Taina acestei mari sărbători ne invită şi pe noi cei ce trăim într-o lume marcată de fragilitatea vieţii pământeşti, de teamă şi nesiguranţă, să ne urcăm pe munte, spre a descoperi Lumina lui Hristos.

Pentru omul contemporan, marginalizat de poftă şi profit, unde totul se reduce la plăcere, confort, risipă, uitare de sine, singurătate, indiferenţă, egoism, taina Schimbării la Faţă a Domnului este chemare, îndemn şi încurajare: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, Iisus Hristos, de El să ascultaţi!". În măsura şi dimensiunea ascultării vom primi lumina în care vom umbla şi vom avea viaţa cea veşnică.