Schimbarea la Faţă a Domnului în textele liturgice

Biserica Ortodoxă a sărbătorit duminică, 6 august, Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor. Urmărind firul narativ al textelor liturgice descoperim modul în care Părinţii Bisericii exprimă teologia hristologică ortodoxă prin intermediul cântărilor din cadrul slujbelor dedicate acestui praznic împărătesc, fiecare în parte reprezentând o adevărată sinteză dogmatică exprimată liturgic.

Acest praznic este cel mai bine rezumat de troparul său: „Schim­ba­tu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie”.

Sinaxarul, pe baza textelor biblice din Noul Testament, ne spune că acest moment din istoria răscumpărării neamului omenesc a avut loc „în anul al treizeci şi treilea” de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi „în al treilea an şi cel de pe urmă al propovăduirii Sale”. Acelaşi text aghiografic consemnează că, „apropiindu-Se de Pătimirea cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră”, Domnul Iisus Hristos merge în „părţile Cezareei lui Filip”, unde Apostolul Petru mărturiseşte că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).

După acest moment, Mântuitorul le vesteşte pentru prima dată apostolilor că merge la Ierusalim, și aici o să pătimească multe şi va fi ucis, iar a treia zi va învia. La 8 zile după vestirea Sfintelor Sale Pătimiri şi a slăvitei Sale Învieri, Hristos Domnul S-a dus în Galileea, pe Muntele Tabor, unde în prezenţa ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan „S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale. Atunci au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Proroci: Moise şi Ilie, şi le vorbea despre Pătimirea Lui şi despre ceea ce avea să se săvârşească la Ierusalim”.

Evangheliile ne prezintă lămuritor starea de fericire edenică a Apostolului Petru, pe care o trăia alături de ceilalţi doi ucenici în momentul în care s-a petrecut minunea, do­rindu-și să trăiască pentru totdeauna acolo, în bucuria slavei dumnezeieşti a lui Hristos de la schimbarea Sa la Faţă: „Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune” (Luca 9, 33). Când Petru spune aceste cuvinte, Muntele Tabor este învăluit de „un nor luminos” care „i-a umbrit pe Apostoli” ce „au fost cuprinşi de frică” şi intrând în nor au auzit un glas, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). Apostolii, cuprinşi de frică, „au căzut cu feţele la pământ. Atunci slava Domnului s-a depărtat de la faţa lor”. Înaintea lor rămâne doar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „le-a poruncit să nu spună nimănui nimic despre cele întâmplate, până ce nu va pătimi şi nu va învia din morţi”.

Despre Schimbarea la Faţă a Domnului ne vorbeşte și imnografia liturgică din ziua a 6-a a lunii august, cuprinsă în cartea de cult numită Minei, sintetizând înţelegerea teologică a acestei sărbători. Urmărind firul narativ al textelor liturgice din această zi, descoperim modul în care Părinţii Bisericii exprimă teologia hristologică ortodoxă prin intermediul cântărilor din cadrul slujbelor dedicate acestui praznic.

Încă de la începutul Vecerniei Mici imnografia ne vorbeşte de arătarea Domnului pe Muntele Sinai când a vorbit cu Moise zicând: „Eu sunt Cel ce sunt!” Acum, pe Muntele Tabor, Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, Se schimbă la faţă, „arătând chipul cel dintâi prin razele luminii”. Mântuitorul îi ia pe cei trei ucenici în Muntele Taborului, iar aceştia privesc de departe schimbarea la Faţă a Domnului, pentru că „nu au putut răbda dumnezeiasca strălucire”. Această strălucire îi determină pe apostoli să cadă la pământ „cutemuraţi şi, minunându-se de puterea” dumnezeirii lui Hristos a Cărui „negrăită frumuseţe” este „mai mult decât strălucirea soarelui”, îi luminează.

Prezenţa la Schimbarea la Faţă a celor mai importante personalităţi ale monoteismului iudaic, Moise şi Ilie, este un bun prilej pentru imnograf de a teologhisi: „Întunericul Legii era urmat de norul luminos al schimbării la faţă, întru care ajungând Moise şi Ilie şi fiind învredniciţi de slava cea mai presus de lumină, grăiau lui Dumnezeu: Tu eşti Dumnezeul nostru, Împăratul veacurilor!” Vorbind cu Moise şi Ilie, „Hristos a arătat că stăpâneşte peste cei vii şi peste cei morţi şi că El, Cel ce a grăit de demult prin Lege şi prin Proroci, este Dumnezeu”. Îi aduce pe aceşti doi mari proroci pentru a mărturisi „fără împotrivire Dumnezeirea Lui: că El este Raza cea adevărată a Fiinţei părinteşti, Cel ce stăpâneşti peste cei vii şi peste cei morţi”. Tot ei sunt cei care adeveresc Dumnezeirea lui Hristos atunci când Îl văd în nor la schimbarea la faţă, pentru că Moise este „văzătorul de Dumnezeu”, iar Ilie „cel purtat în car de foc şi nears, pe cer mergător”.

Pe Moise şi Ilie, în calitate de martori ai schimbării Sale la Faţă, Hristos „i-a făcut părtaşi la veselie, înainte vestind, prin Cruce, Învierea cea slăvită şi mântuitoare”. Ei stând în faţa lui Hristos la schimbarea Lui la faţă arată că „Legea şi Prorocii ca lui Dumnezeu Îi slujesc”. Lor le descoperă Hristos Taina Crucii, ca cei care l-au văzut în timpul Vechiului Testament şi au vestit venirea Lui pentru mântuirea neamului omenesc: „Moise, cel ce l-a văzut de demult în foc şi în rug, şi Ilie, cel ce s-a înălţat în car de foc”.

La schimbarea la Faţă a Domnului, Moise şi Ilie stau „cu sfinţită cuviinţă” şi văd „Chipul dumnezeiscului Ipostas” al Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „luminat în părintească slavă”, care „cu lumină şi cu slavă ca şi cu o haină Se îmbracă, pentru că, Însuşi fiind Făcătorul luminii, luminează pe cei ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!”

Pe Tabor, Hristos „a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit, cu dumnezeiasca lucrare” şi a arătat „frumuseţea cea dintâi a Chipului care a ridicat în Sine firea omenească”. Aici, prin schimbarea Sa la Faţă, Mântuitorul face ca „firea lui Adam iarăşi să strălucească, mutând-o în slava şi strălucirea Dumnezeirii Sale”. Prin Adam am pierdut strălucirea cerească, iar prin Hristos, Noul Adam, am redobândit-o: „În Adam îmbrăcându-Te tot, Hristoase, firea cea înnegrită de demult schimbând-o, ai luminat-o şi, cu schimbarea chipului Tău, ai îndumnezeit-o”.

Sinteza dogmatică exprimată liturgic în slujbele închinate Schimbării la Faţă a Domnului o regăsim în alcătuirea lui Anatolie de la Vecernie: „Mai înainte închipuind Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai luat pe cei trei ucenici ai Tăi: pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, suindu-Te în Tabor. Iar Tu, Mântuitorule, la faţă schimbându-Te, Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei”. Întreaga creaţie, atât văzută, cât şi nevăzută, participă la Schimbarea la Faţă a Domnului şi slăveşte Dumnezeirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să ne mântuiască.