Sensul Pătimirilor lui Hristos pentru noi

Dacă reușim prin credință să dăm un sens vieții noastre, crucii pe care o purtăm, atunci toate greutățile și suferințele noastre devin mult mai ușoare. Cum să facem aceasta, putem învăța în săptămâna Sfintelor Pătimiri de la Mântuitorul. În Joia și Vinerea Sfintelor Pătimiri prăznuim cele mai mari taine ale credinței noastre. Toate evenimentele acestor două zile sunt legate de un fapt fundamental, anume dăruirea vieții lui Dumnezeu pentru noi și lumea întreagă, pentru ca viața noastră amestecată cu moartea să se transforme într‑o viață amestecată cu veșnicia.

Este un lucru bine știut în psihologia contemporană că lipsa sensului existen­ței conduce la nașterea nevrozelor, a bolilor și a suferinței umane. După un an de pandemie și izolare, au rezistat și mai rezistă sufletește doar cei care au reușit să dea un sens duhovnicesc acestei încercări și suferințe prin care trece întreaga umanitate. Iminența morții este cea care îl sperie pe om cel mai mult, pentru că nu a fost creat de Dumnezeu ca să moară, ci să aibă viață veșnică. Dacă suferințelor noas­tre le găsim un sens, atunci se deschid noi orizonturi și putem trece cu mult curaj prin ele, fiind pregătiți să păşim și prin moarte. Dacă reușim prin credință să dăm un sens vieții noastre, crucii pe care o purtăm, atunci toate greutățile și suferințele noastre devin mult mai ușoare. Cum să facem aceasta, putem învăța în această săptămână a Sfintelor Pătimiri de la Mântuitorul.

În Joia și Vinerea Sfintelor Pătimiri prăznuim cele mai mari taine ale credinței noastre: în Joia Mare, Biserica prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Ghetsimani și prinderea Domnului, iar în Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc „sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoa­rele Pătimiri ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Triodul).
Vorbind despre semnificația fundamentală a acestor zile, Sfântul Ioan Gură de Aur arată sensul pe care Hristos l-a dat acestor evenimente: „În zilele acestea s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul și s-a deschis Raiul”. Sunt zile în care emoțiile bucuriei și ale tristeții sunt amestecate în sufletele noastre. Spre deosebire de ucenicii lui Hristos de acum două mii de ani, noi știm că răstignirii și morții Mântuitorului i-a urmat Învierea, știm că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, fiind biruită moartea. Acesta este sensul suprem pe care Mântuitorul l-a dat existenței și jertfei Sale.

Toate evenimentele acestor două zile sunt legate de un fapt fundamental, anume dăruirea vieții lui Dumnezeu pentru noi și lumea întreagă, pentru ca viața noastră amestecată cu moartea să se transforme într-o viață amestecată cu veșnicia. Chipul omului desfigurat de păcat, boală și moarte întâlnește chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Toată această taină a fost anticipată deja în sâmbăta Floriilor prin învierea lui Lazăr din morți, în acea întâlnire cutremurătoare a lui Dumnezeu cu omul, față către față. Despre această întâlnire a Mântuitorului cu Lazăr, André Scrima spunea: „Mi se pare a fi unul din marile momente ale aventurii omenești. Două chipuri, sau mai exact un chip, acela al lui Hristos cu chip de om, cu chip de Dumnezeu și un alt chip sau mai degrabă o lipsă de chip, acest chip tânăr, desfigurat, care zace de patru zile în mormânt. Este ca o întâlnire care Îl face să freamăte pe Dumnezeu. Iată ce poate îndura omul, iată cum e chipul omului, ce este noblețea lui, persoana lui. Omul care își pierde chipul și Dumnezeu care i-l înapoiază acum. Și i-l îna­poiază - trebuie să avem în vedere și asta - pentru că peste opt zile El însuși va fi în locul lui Lazăr, în mormânt. Hristos va lua locul lui Lazăr pentru adevărata Înviere”.

Drumul răstignirii sau al jertfei Mântuitorului este plin de sens, deschizând Raiul pentru noi toți. Lazăr a fost doar readus la existența umană, dar nu a cunoscut Învierea cea fără de moarte, la care ajungem doar prin Crucea și moartea lui Hristos. Sfânta și Marea Joi este strâns legată de Sfânta și Marea Vineri, pentru că în ambele zile Mântuitorul a săvârșit câte o Sfântă Liturghie. Joi la Cina cea de Taină a transformat pentru prima oară pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său, dăruindu-le spre mâncare ucenicilor și îndemnându-i să repete această Taină întru pomenirea Sa. Vineri s-a jertfit pe Cruce, devenită de atunci încoace din obiect de batjocură altar de jertfă, Sfântă Cruce, altarul pe care s-a scurs sângele Fiului lui Dumnezeu, pentru noi cei ce locuim în latura și umbra morții. De aceea, până astăzi numim și noi masa din Sfântul Altar Sfântul Jertfelnic. Așadar, în Vinerea Mare, Mântuitorul a săvârșit marea și ultima Sa Liturghie pentru noi pe pământ. Așa ne-a iubit Dumnezeu pe noi. În icoana răstignirii de la Biserica Drăgănescu din Mihăilești, părintele Arsenie Boca l-a reprezentat pe Mântuitorul pe Sfânta Cruce cu mâna dreaptă smulsă din cui, cu stropi de sânge curgând din ea, dar întinsă către cei care L-au răstignit cu iubire, chemându-i la Sine. Așa a ales Dumnezeu să plece din lumea aceas­ta, încercând să îmbrățișeze pentru ultima dată, în trup fiind, lumea care L-a răstignit.

Sunt zile în care emoțiile bucuriei și ale tristeții sunt amestecate în sufletele noastre. Drumul răstignirii sau al jertfei Mântuitorului este plin de sens, deschizând Raiul pentru noi toți. Dacă Îl însoțim pe Hristos pe drumul Crucii, vom putea să-L însoțim și pe cel al Învierii.

 

Suferința Sa, care începe în Grădina Ghetsimani în Joia cea Mare, nu a fost doar una fizică, așa cum am fi tentați să credem. Desigur că arestarea, bătăile, procesul nedrept și, în cele din urmă, răstignirea Sa au fost însoțite de inimaginabile dureri fizice. Însă suferința morală sau durerile Sale sufletești au fost cel puțin tot la fel de mari. Nedreptatea oamenilor cărora le-a făcut numai bine, respingerea mesajului Său de iertare și iubire, abandonul ucenicilor, care a culminat cu lepădarea lui Petru, solitudinea angoasei sau experiența părăsirii totale l-au făcut să exprime deja în Ghetsi­mani: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38).

Întrebarea fundamentală pe care trebuie să o punem este următoarea: Ce sens a dat Mântuitorul Iisus Hristos suferinței și morții Sale? El ar fi putut să plece, să Se ascundă, dar nu a făcut aceasta, nimic nu-L schimbă, rămâne credincios mesajului Său, ascultării Sale față de Dumnezeu-Tatăl și iubirii pentru neamul omenesc până la moarte. Pro-existența sau viața trăită și dăruită pentru ceilalți au constituit esența vieții și a morții Sale.

Așa ne-a iubit Dumnezeu, trecând pentru noi chiar și prin moarte. Însă cel pe care Dumnezeu îl iubește nu mai poate muri, dacă se deschide acestei iubiri, care este veșnică. Astfel, dacă Îl însoțim pe Hristos pe drumul Crucii, vom putea să-L însoțim și pe cel al Învierii, pentru că acesta este sensul pe care El Însuși și Dumnezeu Tatăl l-au dat morții și ascultării Sale. În răstignirea Sa pentru noi transpar o frumusețe și o măreție adevărate, se manifestă solidaritatea absolută a lui Dumnezeu cu oamenii, deschizând un sens nou tuturor su­ferințelor omenești. Să ne apropiem așadar cât putem de mult de Hristos în aceste vremuri de pandemie, grele și uneori descurajatoare, dar care capătă noi sensuri în aceste zile mântuitoare, știind că a fi cu și în Hristos înseamnă a trece dincolo de desfigurarea morții, pentru că în Învierea lui Hristos lumea viitoare a început. Atunci când cărturarii și fariseii, împreună cu auto­ri­tățile romane, se părea că au „aran­jat” totul, răstignindu-L pe Fiul lui Dumnezeu, Acesta le-a răspuns prin Paștele Său, care a fost „surpriza” pregătită stăpânitorilor acestui veac. Și nouă ne spune astăzi prin glasul îngerului: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici” (Marcu 16, 6).

* Părintele profesor Daniel Benga este slujitor la Centrul Bisericesc „Înălțarea Sfintei Cruci“ și „Sfântul Calinic de la Cernica“ din München, Germania.