Şeolul şi Iahve

În ebraică, lumea de dincolo, "locuinţa morţilor", este numită şe'ol, iar câteva texte biblice vorbesc despre imposibilitatea omului care ajunge acolo să mai păstreze legătura cu Iahve. În asemenea cazuri, s-ar părea că Iahve nu mai este atotputernic, având competenţa limitată de realitatea existenţei şeolului.

Mai întâi s-ar pune problema traducerii termenului şeol. Septuaginta l-a redat prin hades (de unde provine, prin intermediul slavonei, românescul iad), iar în Vulgata prin infernum. În greacă, Hades era deopotrivă numele zeului subpământean, care guverna peste cei morţi, dar şi al locaşului morţilor (ca şi în latină Orcus), iar infernum desemna zona subpământeană.

Cum se traduce?

De aceea, ne întrebăm cum ar fi mai corect de tradus: "iad" sau "locuinţa morţilor"? Biblia sinodală foloseşte ambele variante, însă cu precădere "iad" în cărţile poetice (mai ales în Psalmi), iar "locuinţa morţilor" în cărţile istorice. În literatura profetică, cei doi termeni apar deopotrivă. Este interesant că, în câteva cazuri, Biblia sinodală chiar a folosit originalul, şeol, de două ori punând în paranteză şi "locuinţa morţilor" (Pilde 9, 18; Isaia 14, 9). Ar rezulta deci că "locuinţa morţilor" este percepută la nivel lingvistic mai apropiată de original, dar se preferă "iad" în textele care sunt mai frecvent utilizate liturgic, cum sunt Psalmii.

Explicaţia acestei incongruenţe de traducere este simplă. După Vechiul Testament, în şeol se duc deopotrivă cei drepţi, precum Iacob şi Samuel (Facere 37, 35; 1 Regi 28, 13.19), dar şi cei păcătoşi (Numeri 16, 29-30). Opţiunea redării originalului şi traducerea neutră "locuinţa morţilor" subliniază această nedepartajare între drepţi şi păcătoşi, pe când "iadul" are o conotaţie profund negativă, de spaţiu rezervat condamnaţilor. În lectura liturgică a Psalmilor, credinciosul, care se identifică practic cu orantul vechi-testamentar, invocă tocmai pericolul damnării sale în iad.

De aceea, aparenta inconsecvenţă a Sinodalei este de fapt lăudabilă, pentru că surprinde foarte bine valenţa dublă a locaşului morţii pentru Biserică, pe de o parte istorică, pe de alta teologică, actuală.

Şeolul este viu?

După unele texte, şeolul este văzut ca o împărăţie: are porţi (Isaia 38, 10), de asemenea "bare" sau "gratii" (Iov 17, 16). Dar, dacă apare ca o împărăţie, cine este împăratul? O asemenea concepţie s-ar apropia foarte mult de cea mitologică antică, unde locuinţa morţilor era condusă de zeul morţii. Tot în acest sens, viaţa în şeol ar seamăna cu traiul într-un regat, respectând gradele de pe pământ, în sensul că nobilii stau pe tronuri (Isaia 14, 9) sau războinicii au arme (Iezechiel 36, 27). Totuşi, aceasta ar corespunde de fapt cu mentalitatea generală din Orientul Apropiat antic după care viaţa de dincolo o continuă pe aceasta. În textele cele mai vechi (preexilice) nu există o departajare morală, ci una socială, care o continuă pe cea din viaţa aceasta.

În plus, uneori şeolul apare personificat, ca un monstru imens de care nimeni nu poate scăpa. În Isaia 5, 14 şeolul îşi deschide larg gura, iar cei care mor se coboară în el. Şeolul într-adevăr înghite (Numeri 16, 32; Pilde 1, 12), iar cei dinăuntru stau în burta lui (Iona 2, 3). Asemenea cazuri când şeolul este personificat (Pilde 1, 12; 27, 20; 30, 15-16; Avacum 2, 5; Isaia 5,14) au fost înţelese de către unii ca demitologizări, sugerându-se deci că la origine ar fi referiri la o divinitate numită Şeol. În Psalmul 48,14,

s-ar părea că ceea ce este personificarea Şeolului şi a Morţii (mawet / mot) să fie de fapt aluzia la zeul morţii, Mot, atestat la Ugarit (cf. J. Philip Hyatt, "The Ras Shamra Discoveries and the Interpretation of the Old Testament", în: Journal of Bible and Religion, 10 (1942), nr. 2, p. 73). Deşi o divinitate cu numele Şeol nu este atestată, s-a sugerat că etimologica numelui Metuşael ar fi un nume teoforic, referitor la Şeol. Totuşi, mai sigură este opinia după care personificările nu sunt mai mult decât simple metafore (H.M. Barstad, "Sheol", în: Kavel van der Toorn/ Bob Becking/ Pieter W. van der Horst, Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden/ Boston/ Köln, 21999, pp. 768-770).

Şeolul şi distrugerea

Alte denumiri ale lumii de dincolo, precum abbadon "pierzanie" (Iov 26, 6; 28, 22; 31, 12; Psalm 87, 12; Pilde 15, 11) şi şahat "distrugere" (Iov 9, 31; 17, 14; 33, 18.22.24.28.30; Psalm 15,10), sugerează însă o situaţie mult mai sumbră. Să fie moartea echivalată cu nimicirea? Această problemă este cu atât mai stringentă cu cât unele confesiuni creştine (de exemplu adventiştii de ziua a şaptea) cred realmente că cei morţi sunt total inactivi. După Ecclesiast 9, 4-6.10 s-ar înţelege că morţii nu mai au facultăţi cognitive şi relaţii interpersonale, într-o stare opusă vieţii (Roland E. Murphy, Ecclesiastes, Word Book Publisher, Dallas, Texas, 1992 (WBC 23A), pp. 92-93. Thomas Krüger, Qohelet. A Commentary, trad. O.C. Dean jr, Fortress Press, Minneapolis, 2004 (Hermeneia) pp. 171-172): "În locuinţa morţilor (şeol) nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune" (v. 10). Miezul ar fi tocmai proverbul popular citat aici "un câine viu este mai de preţ decât un leu mort" (v. 4), cu alte cuvinte viaţa cea mai mizeră este incomparabil preferabilă morţii.

Mai mult, după unele texte, cei morţi nu mai au nicio legătură cu Iahve. În Psalmul 6, 5b, orantul deplânge situaţia: "Şi în iad (şeol), cine te va lăuda pe Tine?", la fel în Psalmul 87, 11-13: "Oare morţilor vei face minuni? Sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării (abbadon)? Oare vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptate Ta în pământ uitat (ereţ neşia)?" La aceste întrebări retorice se presupune un răspuns negativ. Doar viaţa presupune lauda şi cunoaşterea lui Dumnezeu de către om, moarte înseamnă opusul (Marvin E. Tate, Psalms 51-100, Word Book Publisher, Dallas Texas, 1990 (WBC 20), p. 403). În Psalmul 113, 25 se precizează chiar fără tonul interogativ: "Cei morţi nu Te laudă, Doamne". Interesant că şi în Egipt, în Regatul de Mijloc, au apărut cântece cu teme nihiliste, cunoscute sub denumirea Cântecele harpistului.

Pentru a înţelege mai exact asemenea texte, trebuie avut în vedere contextul. Texte ca acestea nu sunt singulare şi trebuie interpretate în asociere cu întregul complex teologic al Vechiului Testament. Iahve a creat lumea de dincolo (Psalmii 32, 7; 94, 4), şeolul stă gol în faţa Lui (Iov 26, 6; Pilde 15, 11), înţelepciunea Lui este "adâncă până la şeol" (Iov 11, 7-8), El conduce umbrele de la întuneric la lumină (Iov 12,22). Ahaz poate să ceară un semn de la Dumnezeu atât de adânc, precum şeolul (Isaia 7, 11). Iahve are puterea asupra morţii (1 Reg 2,6; Os 13,14; Ps 54,16). De asemenea, după Deuteronom 32,22, focul aprins de mânia lui Iahve arde până în şeol.

Gönke Eberhardt a analizat tocmai asemenea texte care vorbesc despre extinderea puterii lui Iahve în şeol. De exemplu în Amos 9,2 (text exilic) sau Psalmul 138, 8 (postexilic) se arată că niciun loc, nici măcar şeolul, nu poate fi folosit ca refugiu al celor vii de la faţa lui Iahve; după Iov 14,13-15 (postexilic) se preconizează totuşi că şeolul, dacă Iahve doreşte, ar putea fi folosit ca refugiu în calea urgiei divine pentru cel viu care apoi va putea fi chemat iarăşi. După Iov 26,5-6, umbrele morţilor (refaim) tremură înaintea lui Iahve, un element specific teofaniilor, iar împărăţia morţilor (şeol) este goală, în sensul de ruşinată. De asemenea, în Pilde 15,11 se arată că Domnului îi sunt cunoscute iadul (şeol) şi adâncul. Interesant, după texte preexilice, Psalmul 67, 20, în care se arată că El pune morţii hotar, sau Osea 13,14, în care ameninţă şeolul că îi va scăpa pe cei vii pe care acesta îi ameninţă, devine clar că în sec. 8 î.Hr. Iahve este văzut separat de şeol, dar extinzându-Şi competenţa şi acolo în cazul celor ameninţaţi (nu însă morţi). În Osea 6,1-3 (preexilic); 1 Regi 2,6; Deuteronom 32,39; 4 Regi 5,7 (postexilice) Iahve este înţeles ca având putere în şeol, împărţind viaţa şi moartea (Gönke Eberhardt, JHWH und die Unterwelt. Spuren einer Kompetenzausweitung JHWHs im Altent Testaments, Mohr Siebeck, Tübingen, 2007, FAT 2 23).

Aceasta ar sugera că Iahve deţine control deplin asupra şeolului, dar că, pe de altă parte, îndemnul ascultării poruncilor şi al realizării comuniunii cu Dumnezeu este adresat omului viu, care poate să-şi lucreze calea. Prin învierea Mântuitorului, şeolul va căpăta o semnificaţie cu totul nouă, prefaţând spaţiul de osândă a celor păcătoşi, adică iadul.