Sfânta aşteptare a lui Hristos

În sfintele pridvoare ale Evangheliei lui Matei suntem pregătiţi să întâmpinăm cea mai mare Taină a mântuirii noastre: Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. La alesul ceas al Marelui Praznic, cu bunăvrerea Ziditorului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur că toate s-au unit întreolaltă: „Cerul a primit pe cele de pe pământ, pământul a primit pe cele din cer, iar pacea de mult dorită de îngeri şi de sfinţi s-a împlinit”.

La prima vedere, o înşiruire greoaie de nume, de rezonanţă mai mult sau mai puţin cunoscută, Prologul Evangheliei de la Matei se recomandă drept „Cartea naşterii lui Iisus, Fiul lui David, Fiul lui Avraam”, răspunzând frământărilor celor din vechime, exprimate prin cuvintele profetului Isaia: „Şi neamul Domnului cine-l va spune?” (Is. 53, 8).

Ca să fie şi mai lămurit, Sfântul Ioan Hrisostomul arată că nu despre Naşterea cea de sus (din veşnicie) a Fiului ne vorbeşte Evanghelia, ci despre Naşterea Lui cea de pe pământ.

Primind în chip smerit îmbrăcarea cu trup omenesc, „Fiul lui Dumnezeu Celui fă­ră de început şi adevărat Fiu a primit să audă spunându-I-se Fiu al lui David, pentru ca pe tine să te facă fiu al lui Dumnezeu! A primit să Se facă rob Tatălui, pen­tru ca ţie, robului, să-ţi facă Tată pe Stăpânul”.

Genealogia Domnului, cuprinsă atât de lămurit în Evanghelia lui Matei, vine în primul rând să întărească şi să încredinţeze că Hristos S-a întrupat cu adevărat şi, în al doilea rând, să arate că omul poate deveni, printr-Însul, fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Naşterea Domnului confirmă realitatea întoarsă a celei mai fireşti stări de fapt, schimbând existenţial caracterul autonom al omului căzut prin ceea ce dogmatic numim „restaurare”. În felul acesta înţelegem, credem şi primim ca pe o mărturisire numele de Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”, căci „dacă Hristos S-a pogorât din cer până în măruntaiele pământului şi, mai târziu, până în fundul iadului, a făcut aceasta pentru ca şi noi să înviem împreună cu El” (Viul este Dumnezeu. Catehism ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 59).

Iisus, Mântuitorul

Lista onomastică a Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei este deschisă cu numele ebraic de „Iisus”, însemnând „Mântuitor”. Şi pentru că a existat o întreagă pregătire a omenirii pentru „plinirea vremii”, numele de Iisus este menţionat şi în alte locuri din Vechiul Testament, având roluri prefigurative. „În Scriptură se spune că Iisus al lui Navi, urmând lui Moise, a dus pe po­porul iudeu în pământul făgăduinţei. Aceasta este preînchipuire. Iată acum şi faptul! Iisus al lui Navi a dus pe poporul iudeu în pământul făgăduinţei; Domnul Iisus a dus pe poporul Său în cer şi la bunătăţile cereşti. Iisus al lui Navi, după moartea lui Moise, Domnul Iisus, după încetarea legii - acela, conducător de popor, acesta, împărat” (Omilii la Matei, p. 30).

„Fiul lui David, Fiul lui Avraam”

Prin imediat următoarea lămurire, „Iisus Hristos, Fiul lui David”, Evanghelistul identifică şi mai precis identitatea omenească a Domnului. El este din seminţia lui David, spre deosebire de Iisus al lui Navi, care era din altă seminţie. Urmează o nouă completare, de data aceasta puţin confuză pentru ierarhizarea temporală: „Fiul lui Avraam”. „Dar pentru ce l-a pus mai întâi pe David?”, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pentru că David era pe buzele tuturora şi din pricina renumelui său, şi din pricina timpului; nu murise de mult ca Avraam. Amândurora le dăduse Dumnezeu - şi lui Avraam şi lui David - făgăduinţa că din ei Se va naşte Mântuitorul; dar Matei l-a pus în urmă pe Avraam pentru că era mai vechi, iar pe David l-a pus la început pentru că era viu în mintea poporului şi era pe buzele tuturora. Chiar iudeii spuneau: «Oare nu din semânţa lui David şi din oraşul Betleem, de unde era David, avea să vină Hristos?» (In. 7, 42)” (ibidem, p. 31).

Genealogia lui Iosif

Urmează în mod firesc o a doua întrebare în legătură cu ascensiunea masculină a genealogiei Domnului, dacă El S-a născut din Fecioară? Care este atunci legătura Sa cu neamul lui David, dacă Hristos S-a născut numai din femeie şi dacă nu se face genealogia Fecioarei, şi „de unde ştim că este strănepot al lui David?”. Răspunsul se regăseşte în legătura Fecioarei cu neamul lui David, reieşind foarte clar din explicaţiile pe care le oferă Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Gavriil Arhanghelul a fost trimis la o Fecioară din casa şi neamul lui David, logodită cu un bărbat care se numea Iosif” (Lc. 1, 27). Cu toate acestea, Evanghelistul prezintă aici arborele de rudenie al Domnului pe filiera dreptului Iosif, confirmând vechea tradiţie iudaică a genealogiilor masculine. „Deci, ca să ţină obiceiul iudaic şi să nu se pară că de la primele cuvinte ale Evangheliei nu spune adevărul şi totuşi să ne facă nouă cunoscută pe Fecioara, Evanghelistul a trecut sub tăcere pe strămoşii ei şi a făcut genealogia lui Iosif. Dacă ar fi făcut genealogia Fecioarei ar fi trebuit să se creadă că face inovaţii; iar dacă ar fi trecut sub tăcere pe Iosif, n-am fi cunoscut pe strămoşii Fecioarei. Dar ca să aflăm de Maria cine este, din ce neam se trage şi totuşi să nu strice obiceiurile, Matei a făcut genealogia logodnicului ei şi a arătat că era din casa lui David. Odată demonstrat că Iosif se pogoară din casa lui David este demonstrat şi aceea că şi Fecioara este tot din aceeaşi casă, din pricină că dreptul Iosif n-ar fi suferit să se logodească cu o femeie din altă casă şi din altă familie” (ibidem, p. 33).

42 de neamuri

Cele trei grupe onomastice, prezentate aproape cronologic de Evanghelistul Matei, cuprind cele trei mari etape ale istoriei aşteptărilor mesianice: de la Avraam până la David (paisprezece nea­muri), de la David până la robia ba­biloniană (paisprezece nea­muri/generaţii) şi de la robia babiloniană, până la Naşterea Domnului (paisprezece nea­muri) (cf. Mt. 1, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că logica Evanghelistului Matei n-a fost nicidecum întâmplătoare în alegerea celor trei diviziuni onomastice: „prima grupă merge de la Avraam până la David; a doua, de la David până în strămutarea în Babilon, a treia, de la strămutarea în Babilon până la Hristos. Când începe genealogia, aminteşte pe cei doi: pe David şi pe Avraam; iar când face recapitularea, tot pe ei îi aminteşte. Şi precum am spus mai înainte, evanghelistul stăruie atât de mult asupra lor, pentru că lor le-au fost făcute făgăduinţele” (ibidem, p. 48).

Prologul Evangheliei de la Matei are aşadar un rol preparativ cronologic, recapitulând onomastic întreaga perioadă de aşteptare a venirii lui Mesia în lume şi a întrupării Sale. Avem aici o numărătoare inversă, vizându-se de fapt momentul zero al reconfirmării noastre existenţiale, căci: „toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul, care zice: «Iată, Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel»” (Mt. 1, 22-23).