Sfântul Ambrozie al Mediolanului și receptarea sa în spiritualitatea răsăriteană

Aurelius Ambrosius (339-397) este primul, atât prin cronologie, cât și prin merit, dintre cei patru mari doctori ai Bisericii latine, dacă avem în vedere importanța sa în viața politico-religioasă din ultimele decade ale secolului al IV-lea, alături de calitățile lui de teolog, exeget, gânditor și om de litere, uneori prea puțin apreciat pentru acestea din urmă. Episcopul de Mediolanum a exercitat, în istoria Bisericii, o acțiune mai decisivă și cu o influență mai mare decât a Fericitului Ieronim sau chiar decât a Fericitului Augustin (Gérard Nauroy, Ambroise de Milan. Écriture et esthétique d’une exégèse pastorale. Quatorze études, col. Recherches en littérature et spiritualité, 3, Berne, Peter Lang, 2003, p. 9). Scrierile lui dau mărturie despre numeroasele sale îndatoriri ca episcop, învățător, duhovnic și, sigur, în felul lui propriu, ca om al cetății. A dat dovadă nu doar de calități de conducător al Bisericii, ci și de exeget strălucit sau imnograf remarcabil.

Sfântul Ambrozie, caracterizat de un savant al secolului al XVII-lea ca fiind episcopul cel mai ferm dat de Dumnezeu Bisericii după Apostoli, personalitate de mare prestigiu și autoritate, capabil să-i pună în umbră și pe episcopii Romei contemporani, nici unul neputându-se compara cu el, face parte din pleiada marilor ierarhi și scriitori bisericești care prin geniul lor au marcat o perioadă istorică renumită, intrând în conștiința Bisericii cu denumirea de veacul de aur al literaturii patristice.

Sfântul Ambrozie a fost o personalitate excepțională prin rolul pe care l-a jucat în evenimentele timpului său, dar și prin amintirea și moștenirea culturală pe care a lăsat-o de-a lungul secolelor. El se impune ca un om de o reală viață duhovnicească și apărător al dreptei credințe, alături de alte mari personalități ale vremii, precum Sfântul Athanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, pe care l-a și botezat, și Fericitul Ieronim.

Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului, este principalul martor al tradiției Răsăritene în Apus din secolul al IV-lea; el nu doar că a reușit să facă cunoscută teologia patristică răsăriteană în Apus, ci mai mult decât atât a mărturisit despre valoarea acesteia. Era recunoscut ca Sfânt Părinte, încă din timpul vieții și chiar personalități răsăritene, precum Ascholius al Tesalonicului sau Sfântul Vasile cel Mare i-au arătat o prețuire deosebită. Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare adresată Episcopului Mediolanului, cu ocazia trimiterii moaștelor Sfântului Dionisie din Cezareea Capadociei la Mediolanum, doar la un an de la alegerea sa ca episcop, i-a făcut acestuia un portret spiritual emblematic: „om cu o cugetare înaltă, cu o origine strălucită, cu pricepere în ale obștei, cu putere în ale graiului, îmbrăcat cu toate podoabele darurilor lumești. Și acesta refuzând toate favorurile vieții, pe care le-a socotit pagubă, numai ca să dobândească pe Mântuitorul Hristos, a luat arma marii și vestitei corăbii a credinței în Dumnezeu, conducerea Bisericii lui Hristos. Pășește dar înainte, omule al lui Dumnezeu, pentru că Evanghelia lui Hristos nu ai luat-o și nu ai învățat-o de la oameni, ci Însuși Domnul te-a mutat de la judecătorii pământului pe scaunul apostolilor” (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 197; PG 32, 709, trad. rom. de Pr. prof. dr. Constantin Cornițescu și Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, în: Scrieri. Partea a treia: Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), (Părinți și Scriitori Bisericești, 12), București, Ed. IBMBOR, 1988, p. 396).

Dimensiunea ecumenică a personalității Sfântului Ambrozie prezintă diverse aspecte demne de luat în seamă. În ceea ce privește învățătura teologică a Sfântului Ambrozie, ne gândim în mod special la formulările doctrinale hristologice, traduse și apreciate chiar în mediile grecești și la Sinoadele ecumenice din secolele V-VIII și care au contribuit mult la amploarea pe care o va lua cultul Sfântului Ambrozie în Răsărit.

Astfel la Sinodul III Ecumenic de la Efes, din 431, Sfinții Părinți citează din cartea I a lucrării Despre credință (Remy Ceillier, Histoire generale des auteurs sacres et ecclesiastique, Paris, 1865, voI. 5, p. 472), precum și din Despre taina întrupării Domnului (Remy Ceillier, Histoire generale, p. 479). Florilegiul, prezentat de Sfântul Chiril al Alexandriei la Sinodul de la Efes, în timpul primei sesiuni a acestuia, din 22 iunie, cuprinde șaisprezece citate patristice, dintre care două dintre ele citează din tratatul Despre credință al Sfântului Ambrozie (Acta Conciliorum Oecumenicorum (ACO), edenda instituit E. Schwartz, I, I, 2, Berolini et Lipsiae, 1927, pp. 39-45), accentuându-se distincția între cele două firi ale Persoanei Mântuitorului Hristos.

La Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, din 451, s-a citat, de asemenea, din aceleași scrieri amintite mai sus (Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church. Their Canons and Dogmatic Decrees, together with the Canons of aII the Local Synods Which Have Received Ecumenical Acceptance, ed. Henry R. Percival, Benediction Classics, 2011, p. 610). În Tomosul către Flavian, alcătuit de către Sfântul Ierarh Leon cel Mare al Romei, găsim patru mărturii din scrierile ambroziene, două din Despre credință și altele două din Despre taina întrupării Domnului, toate afirmând existența celor două firi în Persoana unică a Domnului Hristos (ACO, II, 1, 3, pp. 114-116).

Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol, din 553, îl numește pe Sfântul Ambrozie ca fiind un Sfânt Părinte normativ pentru credință, alături de Sfântul Athanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ilarie de Pictavium (Seven Ecumenical Council, p. 735),

La Sinodul al VI-Iea Ecumenic de la Constantinopol (680-681) se citează din De credință, Despre taina întrupării Domnului și din Tratatul la Evanghelia după Luca (Seven Ecumenical Council, p. 790). De asemenea, o serie de alte florilegii bizantine, din secolele V-VII, conțin foarte multe citate din opera literară ambroziană.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din 787, nu se citează din Sfântul Ambrozie, însă este citat prin Tratatul al treilea contra celor care atacă Sfintele Icoane al Sfântului Ioan Damaschin (Sfântul Ioan Damaschin, Tratatul al treilea contra celor care atacă Sfintele Icoane, în: PG 94, 1408).

Istoricii bisericești, din secolele al V-lea și al VI-lea, Socrate, Sozomen și Theodoret, îl prezintă pe Ambrozie ca pe un episcop exemplar, integru și cu mult curaj față de împărat, un om cu o viețuire sfântă și cu o capacitate de muncă memorabilă în a face față problemelor sociale și teologice ale vremurilor sale. Dintre acești trei istorici, Socrate și Sozomen amintește de cele mai importante momente din viața Sfântului Ambrozie, cum ar fi alegerea sa, pocăința împăratului Teodosie și apărarea Bisericii în fața ereticilor arieni. Fără a sublinia sau exagera faptele, toți acești scriitori au scris despre Sfântul Ambrozie că a fost un episcop sfânt și curajos (Σωζομενοῦ, Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία, 6, 24; 7, 13; 7, 25. Σωκράτους Σχολαστικοῦ, Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία, 4 , 30; 5, 11). Cronografii bizantini Ioan Malalas, Teofan Mărturisitorul și Gheorghe Monahul ne lasă o altă serie de informații despre Sfântul Ambrozie și raporturile lui cu împărații bizantini.

În concluzie, lumea bizantină rezervă per­sonalității și operei literare a Sfântului Ambrozie pagini remarcabile, folosind învățătura din scrierile acestuia în lupta Bisericii cu ereziile hristologice ale timpului, dar și prezentându-l ca pe un ierarh exemplar, care s-a jertfit pentru Biserica lui Hristos, ajungând la sfințirea propriei vieți.