Sfântul Gherasim şi destinul eshatologic al creaţiei

Din viaţa Sfântului Gherasim de la Iordan, poate cel mai interesant episod este cel al uceniciei unui leu sălbatic pe lângă acest sfânt. Îmblânzirea leului, transformarea firii sale dintr-un animal sălbatic carnivor într-un animal domesticit, vegetal, este o amintire a grădinii Edenului, unde animalele convieţuiau cu omul în armonie. În cele ce urmează ne dorim să înfăţişăm câteva erminii patristice  despre rai: loc pământesc, sau realitate spirituală îndepărtată de lumea aceasta.

Paradisul sau raiul primilor oameni este descris la Facere 2, 8-14, imediat după consemnarea creaţiei. La fel ca şi creaţia însăşi, Edenul a primit în tradiţia creştină, după caz, interpretare alegorică, spirituală sau literară. Scriitorul bisericesc Origen, în secolul al III-lea, în comentariul său la Facere spunea că starea primordială a lui Adam în Eden este starea omului botezat în Biserica creştină, şi a explicat că pomii din rai au un înţeles mai mult spiritual decât unul material: „În lectura noastră, ne ridicăm de la mituri şi de la interpretarea literară şi ne întrebăm ce sunt pomii pe care Dumnezeu i-a sădit. Noi spunem că nu sunt pomi în locul acela (Eden) care pot fi percepuţi cu simţurile“. De asemenea, Origen interpretează viziunea lui Pavel a celui de-al treilea cer, de la 2 Corinteni 12, 2-4, şi spune că paradisul pământesc este o alegorie a raiului ceresc. De la Origen, vom vedea că în interpretarea Sfinţilor Părinţi cele două naraţiuni, de la Facere şi de la 2 Corinteni, vor deveni precumpănitoare asupra învăţăturii despre rai. Astfel, în secolul al IV-lea, Sfântul Epifanie, Episcop de Salamina, refuză interpretarea lui Origen şi spune: „Cine să asculte de Origen, când ne arată Edenul în al treilea cer, când el transferă ce spune Scriptura despre pământ la cer, şi când el înţelege toţi pomii care sunt descrişi în Facere într-un mod alegoric, încât el este sigur că pomii sunt făpturi cereşti, deşi adevărul nu poate accepta asta?“

Pomi adevăraţi, cu roade pământeşti

Episcopul de Salamina spune că Edenul pământesc trebuie înţeles în mod literal, la fel ca celelalte aspecte ale creaţiei, deoarece aceasta poate fi experimentată cu simţurile noastre. El învaţă că râurile Paradisului sunt râuri adevărate, pe care le putem vedea şi din care putem gusta atunci când ajung în locurile locuite de oameni, aşa şi fructele pomilor din rai, sunt fructe reale, asemănătoare cu cele ale pomilor pământeşti. Printre cei care au avut o viziune spirituală asupra Edenului a fost Sfântul Ambrozie al Milanului. În lucrarea sa, „De paradiso“, el se foloseşte de cuvintele lui Pavel şi adaugă că Dumnezeu a dat oamenilor, prin Adam, stăpânirea asupra animalelor, care înseamnă puterea de a discerne şi a forma judecăţi sau păreri despre lucruri. Dar, pentru neascultarea sa, omul a fost alungat din Eden. Cu toate acestea, el are o „memorie a Paradisului“, şi prin „înălţarea prin virtute“, omul drept poate fi „prins în Paradis“, la fel ca Sfântul Pavel, încât el are puterea să judece toate lucrurile. „Fiecare om“, spune Sfântul Ambrozie, „este în primul rând corporal; în al doilea rând, el are o natură simţuală, în al treilea rând, el este spiritual, în aceea că este răpit până la al treilea cer ca să vadă strălucirea harului spiritual, pentru că omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 14), şi pentru acest motiv, ridicarea la cel de-al treilea cer este necesară pentru a ajunge în rai“. Pentrul el, stăpânirea lui Adam asupra animalelor în Edenul pământesc este un model al omului drept care a urcat de la starea corporală la starea spirituală sau duhovnicească.

„Cei care sunt educaţi în virtute nu se tem de atacurile fiarelor sălbatice“

Teologul antiohian Teodoret de Cyr a lăsat nişte răspunsuri la aşa-numitele Întrebări asupra Genezei, pe care le-a scris în anul 453 la cererea unui anume Hypatios. În răspuns la întrebarea „Pentru ce scop a creat Dumnezeu fiarele şi reptilele?“ Teodoret spune că aşa cum noi ne folosim de pedepse în creşterea şi educarea copiilor, pentru a-i disciplina, aşa şi Dumnezeu, când ne-a văzut înclinaţi spre trândăvie, a creat fiarele şi reptilele ca nuiele şi pedepse pentru a ne speria şi pentru a ne induce să cerem ajutorul său“. El mai oferă şi o interpretare morală a creaţiei, spunând că „cei care sunt educaţi în virtute nu se tem de atacurile fiarelor sălbatice, după cum animalele stăteau lângă Adam înainte ca el să păcătuiască, şi se supuneau acestuia. Şi iarăşi, când Noe a intrat în arcă, leul, leopardul şi cele mai periculoase reptile l-au urmat ca nişte oi. Şi leii au stat lângă Daniel, şi, deşi ei erau flămânzi, nu au îndrăznit să se apropie... În acelaşi fel, vipera care şi-a înfipt colţii în mâna Apostolui Pavel, şi negăsind nici o slăbiciune sau moliciune a păcatului în el, imediat s-a desprins şi s-a aruncat în foc“. Aşadar, pentru Teodoret, imunitatea Sfântului Pavel la vipera care l-a muşcat în Malta era dată de libertatea lui faţă de păcat, o stare pe care a avut-o Adam înainte de cădere.

Istoria Sfântului Gherasim şi a leului îmblânzit

Pe lângă aceste două interpretări, materială şi spirituală, Biserica a apelat întotdeauna şi la experienţa niptică sau duhovnicească a părinţilor îmbunătăţiţi. Unul dintre aceştia este Sfântul Gherasim de la Iordan, un om duhovnicesc, prin care harul lui Dumnezeu a strălucit. Scriitorul Ioan Moschos reţine o poveste impresionantă despre acest sfânt. Se spune că prin statura lui duhovnicească a îmblânzit un leu fioros, pe care l-a numit Iordan. Acesta a devenit o companie nelipsită pentru bunul Gherasim, schimbându-şi aşa de mult purtarea, încât se hrănea cu legume şi alte vegetale. O întâmplare oarecum hazlie ne arată că leul devine un model de smerenie şi ascultare pentru fraţi. Acuzat pe nedrept că a mâncat măgarul care căra zilnic apă pentru treburile mănăstirii, leul acceptă să facă el treaba măgarului dispărut. Răbdarea şi ascultarea leului au fost dovedite când măgarul, furat de nişte hoţi, a revenit la mănăstire, iar Sfântul Gherasim a spus că au acuzat în mod greşit leul, redându-i în final libertatea. Un alt episod este legat de moartea părintelui. Se spune că, după ce l-au îngropat pe Sfântul Gherasim, leul a venit şi l-a jelit pe sfântul care a avut grijă de el. Ioan Moschos spune că, prin acest leu, Dumnezeu ne arată cum erau animalele supuse lui Adam înainte de nesupunerea sa şi alungarea din Eden. Dar noi nu putem spune doar că Sfântul Gherasim a ajuns la starea lui Adam înainte de cădere, ci ni se arată o altfel de solidaritate şi comuniune între om şi natură, iar sfinţenia şi harul lui Dumnezeu sunt la baza acestei legături. De la Sfântul Gherasim înţelegem că raiul sau Edenul este o realitate care nu poate fi cugetată în afara omului, ci mai degrabă înlăuntrul lui, oferindu-ne un nou sens al cuvintelor Domnului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 17, 21). Dacă în Edenul pământesc Adam a numit animale care i se supuneau în virtutea poruncii lui Dumnezeu, la Sfântul Gherasim vedem că leul nu numai că se îmblânzeşte, dar capătă un comportament uman, devine într-un fel frate de ascultare al Sfântului Gherasim. El îşi schimbă firea, prin aceea că nu mai este carnivor, ci se hrăneşte cu legume şi vegetale asemenea unui pustnic şi dă dovadă de virtuţi umane: smerenie, răbdare, rugăciune, recunoştinţă. Prin purtarea lui, leul nu ne descoperă numai cum trăia Adam în Eden cu animalele, ci spre ce ţintă eshatologică trebuia să ajungă omul, adică o umanizare a întregii creaţii, o sfinţire a acesteia prin revărsarea harului lui Dumnezeu şi a sfinţeniei Lui.