Sfântul Ştefan - pârga mucenicilor Bisericii

La aflarea sfintelor sale moaşte, martorii oculari au mărturisit că rănile provocate de pietre străluceau ca stelele cerului. Pentru Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, pietrele cu care a fost lovit s‑au prefăcut în trepte pentru minunata suire, pe care urcându‑se cel cu nume de cunună a privit pe Hristos‑Domnul stând de‑a dreapta Tatălui, întinzându‑i diadema împărătească din dreapta Sa izvorâtoare de viaţă.

La capătul puterilor omeneşti, căzut în pământul din care a fost zidit, Sfântul Ştefan se ruga pentru iertarea ucigaşilor săi, precum odinioară Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). După lapidarea sa, trupul Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan a fost îngropat cu mare cinste de Gamaliel, învăţătorul Legii, şi de alţi bărbaţi cucernici din Ierusalim, în apropierea Templului, şi au făcut plângere mare pentru el (Fapte 8, 2). Având în vedere faptul că, în acea vreme, cei care erau ucişi cu pietre nu puteau fi înmormântaţi în cavoul familiei, se presupune că trupul său a fost aşezat de Gamaliel într‑un mormânt străin. Mai târziu, Sfântul Ştefan i s‑a arătat dreptului şi preacucernicului preot Lucian, indicându‑i locul unde este îngropat, iar acela a descoperit sfintele moaşte nestricăcioaseşi având un miros plăcut. Pe mormântul Sfântului Ştefan scria chiliel, care în limba ebraică înseamnă cunună, pentru că, într‑adevăr, el a luat cel dintâi cununa muceniciei din mâna Domnului. Preotul Lucian a ridicat de acolo moaștele şi le‑a aşezat în Biserica din Sion. Tradiţia spune că un cutremur mare a avut loc la aflarea sfintelor odoare, ele umplând de bună mireasmă pe cei care se aflau în preajmă. Atunci, toţi cei de faţă au auzit glasurile îngereşti care cântau: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire. În timpul Sfântului Împărat şi întocmai cu Apostolii cinstit, Constantin cel Mare, moaştele Sfântului Ştefan (cu excepţia mâinii drepte) au fost aduse la Constantinopol. Mai târziu, în timpul domniei lui Teodosie al II‑lea (cel Mic), Biserica din Sion a dăruit şi mâna dreaptă a Sfântului Ştefan surorii împăratului, Pulheria. Tradiţia spune că împărăteasa Evdochia, soţia lui Teodosie al II‑lea, fiind bolnavă şi mergând oarecând la Ierusalim, avea cu ea moaştele Sfântului Ştefan (piciorul Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan). Înnoptând într‑un așe­zământ lângă Saframpolis, i s‑a arătat în vis sfântul și i‑a descoperit că îndată ce va ajunge aproape de Saframpolis și se va spăla cu apă de la izvorul vindecător care era acolo, se va face bine. Într‑adevăr, Evdochia s‑a vindecat şi în semn de recunoştinţă a dăruit moaştele pe care le avea Bisericii „Sfântul Ştefan” din Saframpolis, Nea Ionia, Attiki, moaşte care se păstrează acolo până astăzi.

Moaştele Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan la Catedrala Patriarhală

Anul acesta, la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, o delegaţie din Biserica Ortodoxă a Greciei, condusă de Înaltprea­sfinţitul Părinte Gabriel, Mitropolit de Noua Ionie şi Filadelfia, a adus în România, la Bucureşti, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan (piciorul stâng), care se păstrează la biserica sfântului din Saframpolis, Nea Ionia, Attiki. În contextul declarării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2016 ca „An omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox”, ţara noastră a primit vizita unui sfânt care a strălucit prin minuni, prin semne şi prin învăţături şi care tânăr fiind s‑a dovedit a fi învăţat şi înţelept chivernisitor al tainelor lui Dumnezeu, bărbat cucernic, plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte 6, 5). Tânărul Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor şi nimeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea. Într‑o lume din ce în ce mai secularizată, în care lipsa modelelor a devenit tot mai acut resimţită, în care valorile sunt răsturnate, iar limbajul este pervertit, tinerii ortodocşi găsesc în Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan un model de vitejie şi de curaj în mărturisirea dreptei credinţe. Astăzi, când în special tineretul este chemat la frivolitate şi la superficialitate, Sfântul Arhidiacon Ştefan, simbol al frumuseţii vieţii veşnice netrecătoare, le arată tinerilor vocaţia spirituală a acestora şi faptul că fericirea nu vine neapărat din bunurile materiale trecătoare, ci din iubirea lui Dumnezeu şi din împlinirea poruncilor Sale.

Făcând referire la vederea minunată pe care a avut‑o Sfântul Arhidiacon Ştefan cu puţin timp înainte de a‑şi da sufletul în mâinile Domnului, părintele Nicolae Steinhardt explică diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice: a şedea şi a sta. A şedea, spune părintele Nicolae, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă etc.), iar a sta înseamnă că cineva se ţine în picioare, vertical. În textul de la Faptele Apostolilor, capitolul 7, versetele 55 şi 56 se spune: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de‑a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de‑a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografie, Hristos‑Domnul este mereu reprezentat şezând de‑a dreapta Tatălui, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând. Părintele Nicolae de la Rohia explică de ce s‑a folosit verbul a sta: pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul Hristos S‑a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a‑i aduce osebita cinstire. Tot în cartea Faptele Apostolilor, în capitolul al 7‑lea ni se spune că martorii şi‑au pus hainele la picioarele unui tânăr, Saul, iar în capitolul următor se precizează faptul că Saul, viitorul Apostol al Neamurilor, s‑a făcut părtaş la uciderea lui Ştefan. Semen est sanguis christianorum va spune în secolul al 2‑lea celebrul scriitor creştin Tertulian. Într‑adevăr, sângele mucenicilor este întotdeauna o sămânţă care aduce roade. Prin puterea Crucii care lucrează în lume şi care a arătat din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici, şi prin rugăciunea şi sângele Sfântului Ştefan, Saul, după ce s‑a întâlnit cu Mântuitorul Iisus Hristos pe drumul Damascului, a devenit marele Apostol Pavel al neamurilor. Sângele mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.