Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Sfântul Tihon - filosofia duhovnicească și curăția inimii

Sfântul Tihon - filosofia duhovnicească și curăția inimii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 12 Aug, 2021

Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop, pedagog și ascet, ne-a lăsat ca moș­te­nire mai multe scrieri du­hovni­cești semnificative, grupate sub numele general Despre adevăratul creștinism. În multe situații, Sfântul Tihon vorbește despre ceea ce am putea numi „filosofie duhovnicească”, raportându-se la această virtute creștină în sensul în care o făceau și marii Părinți ai Bisericii: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur sau Grigorie de Nyssa. El afirmă că „semnele filosofiei duhov­nicești sunt: 1) cugetarea cu osârdie la Cuvântul lui Dumnezeu; 2) a căuta sfat la oamenii evla­vioși și înțelepți; 3) a iubi povețele, învă­ță­turile, sfaturile folositoare, mustrările; 4) a cugeta la minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, la dreptatea și la milostivirea Lui; 5) deasa aducere-aminte de moarte și de lucrurile cele mai de pe urmă, adică de Înfri­coșătoarea Judecată a lui Hristos, de fericirea veșnică și de chinurile veșnice; 6) nepăsare față de cele lumești; 7) și, în primul rând, rugăciunea, fără de care înțelep­ciu­nea duhovnicească nu poate fi aflată” (Sf. Tihon de Zadonsk, Despre păcate, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu Vlas, București, 2006, p. 29).

Citirea și meditarea la cuvintele Scripturii reprezintă prima dovadă a prezenței filosofiei du­hov­ni­cești în viața noastră. Sfânta Scrip­tură este textul filosofiei creștine, al iubirii creștine de în­țelepciune. Dar nu al iubirii de în­­­țelepciunea omenească, ci de înțelepciunea dum­nezeiască. Apoi, la fel cum ucenicii filosofilor din Antichitate căutau la aceștia sfat și îndrumare, la fel și creștinii caută acestea la oamenii cu o viață sfântă, fie aceștia clerici sau laici, și țin cu bucurie ceea ce sunt sfătuiți să facă. Pentru că, fără un strop de ascultare, orice discuție spirituală se transformă într-un dialog al deșertă­ciunii. De asemenea, creștinii ­care au ajuns să cunoască bucuria filosofiei duhovnicești cugetă adesea la faptele minunate ale lui Dumnezeu și la călăuzirea vieții lor de către Acesta. Și, la fel precum filosofii din Antichitate, creș­tinii cugetă adesea la moarte, pentru a înțelege ce înseamnă de fapt viața lor, dar, spre deosebire de aceștia, care, în mare măsură, nu au cunoscut decât puține despre viața veșnică, un om credincios se gândește adesea și la fru­mu­sețea Raiului, dar meditează și la neajunsurile iadului. Totodată, în plus față de filosofii clasici, creștinii meditează la Înfri­coșă­toarea Judecată a lui Hristos, când fiecare suflet își va primi dreapta răsplătire pentru faptele sale. Nepăsarea față de cele lu­mești este foarte importantă pentru că filosofia duhovnicească se leagă de cele ce țin de suflet, nu de trup și de gândirea trupească. Și, în sfârșit, un alt aspect al filosofiei duhovni­cești constă în rugăciune, pentru că ea este calea prin care devenim înțelepți sufle­tește.

Primul rod și cel mai important al filosofiei duhovnicești în viața noastră constă în dobândirea curăției inimii. Așa cum afirma Sfântul Tihon de Zadonsk: „Nici mâna nu va fura, nu va răpi fără de vrerea sufletului, nici trupul nu va preacurvi de nu va fi poftă în inimă; limba nu va grăi de rău dacă inima nu vrea. Așadar, vezi, creștine, că tot cuvântul lui Dumnezeu către sufletul nostru tinde. Dumnezeu vrea ca sufletul nostru să fie îndreptat. Când sufletul se va îndrepta, și faptele și cuvintele din afară vor fi drepte. Când vasul se curăță de mirosul cel împuțit și se umple de bună mireasmă, răspândește miros plăcut: sufletul și inima omului, când se curăță de rău și se umplu de gânduri și obiceiuri bune, vădesc în afara lor fapte și cuvinte bune. De aici se trage pe bună dreptate încheierea că și pocăința adevărată stă nu numai în părăsirea faptelor nelegiuite din afară, ci și în schimbarea inimii: când se va schimba inima, vor ur­ma fapte din afară pe potriva acestor schimbări” (Sf. Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creș­tinului față de sine însuși, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu Vlas, București, 2006, p. 33).

Inima noastră este cea care se răzvrătește, inima noastră este cea care păcătuiește des împotriva lui Dumnezeu. Neavând gândirea curată, nu avem nici inima curată și atunci ne îndepărtăm de posibilitatea de a fi înțelepți duhovnicește. Prin gândirea și obiceiurile bune putem pe măsura trecerii timpului să dobândim o inimă curată. Și trebuie să o cerem prin rugăciunea noastră de fiecare dată: „Inimă curată zi­dește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmi 50, 11). Și numai astfel putem răspunde chemării lui Dumnezeu în viața noastră, deoarece „«biserică» în limba greacă se spune ekklesia și înseamnă «chemare din» - întrucât credincioșii care se află în biserică sunt chemați din tărâmul satanei întru Împărăția lui Hristos, din întuneric în minunata Lui lumină” (Sf. Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, trad. de Adrian și Xenia Tănăses­cu Vlas, București, 2006, p. 53).

Însă pentru a putea păstra această cale a filosofiei duhov­-nicești, fiecare creștin se întoarce spre exemplul său suprem: Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Numai urmându-I viața și faptele, putem tinde spre această încununare a virtuților creștine, indiferent de dificultățile pe care le vom întâmpina. Și, în cuvintele Sfântului Tihon de Zadonsk: „De vreme ce Iisus este fericirea ta, ce necaz ți se va întâmpla? Dacă Iisus este pacea și tihna ta, ce va putea să te neliniș­tească? Dacă Iisus este bucuria ta, cine și ce te va putea jigni? Dacă Iisus este mângâierea ta, cine va putea să te întristeze? Dacă Iisus este slava și cinstea ta, cine te va putea lipsi de slavă? Dacă Iisus este ocrotitorul tău, cine te va putea pârî și osândi? Dacă Iisus este ajutătorul și apărătorul tău, cine te va putea înfrânge? Dacă Iisus este izbăvitorul tău, cine te va putea robi? Dacă Iisus este în­drep­tățirea ta, cine va putea să te osândească? Dacă Iisus este păstorul tău, cine te va putea ră­pi din mâna Lui? Dacă Iisus este Împăratul și Domnul tău, cine te va putea robi? Dacă Iisus este viața ta, cine te va putea da morții?” (Sf. Tihon de Zadonsk, Despre îndatoririle creștinului față de Dumnezeu, p. 270).

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Tihon de Zadonsk