Bucuriei de a-i citi și de a-i asculta pe Sfinții Părinți îi putem asocia de asemenea pacea care decurge din lectura teologilor, profesorilor și clericilor contemporani care L-au cunoscut așa cum se cuvine pe Hristos, au răspuns chemării harului Duhului Sfânt și au slujit Tatălui ceresc în toată viața lor. Sfaturile acestor îndrumători duhovnicești sunt actuale și foarte utile în contextul misionar cu care ne confruntăm și este bine să le cunoaștem și să le aplicăm în viața noastră. Un astfel de exemplu este și părintele Aleksandr Elceaninov (1881-1934).
Viața părintelui Elceaninov a fost una scurtă, dar lucrarea sa misionară a depășit cu mult ceea ce au făptuit persoane care au trăit vreme îndelungată. Ca de fiecare dată, faptele duhovnicești lasă în urmă detaliile biografice. Pentru părintele Aleksandr Elceaninov, primirea preoției a constituit cel mai important act din viața sa, act care i-a deschis în mod hotărâtor sufletul. Astfel, el spune în debutul jurnalului său duhovnicesc: „Înainte de a mă preoți trebuia să păstrez tăcere sau să fiu reținut în privința multor lucruri. Preoția a însemnat pentru mine posibilitatea de a spune tot ce am pe suflet” (pr. Aleksandr Elceaninov, „Credința vine din iubire”, trad. Boris Buzilă, București, Ed. Sophia, 2006, p. 25). Această deschidere sufletească este una din lucrările ușor de observat ale harului dumnezeiesc. Oamenii se atașează imediat de păstorul de suflete care se arată deschis dialogului, care are răbdare să-i asculte, să-i sfătuiască într-un mod potrivit și să-i îndrume răbdător pe calea mântuirii. În schimb, păstorii de suflete mai „zgârciți” la cuvânt, care preferă să păstreze permanent o tăcere morocănoasă și o atitudine rece, distantă, reușesc să atragă mai greu sufletele credincioșilor, care încep să se simtă nesiguri în privința a ceea ce ar trebui sau nu să spună și se feresc să se deschidă sufletește în fața lor. Cu toate că îndrumarea duhovnicească este cea mai profundă acțiune a vieții pastorale și trebuie dublată de seriozitate - așa cum remarcă și părintele Elceaninov: „Preoția este singura profesie în care oamenii ți se prezintă cu latura lor cea mai serioasă și în care tu însuți ești dator să iei viața în serios” („Credința vine din iubire”, p. 28) -, totuși ea trebuie desfășurată într-un context care să îndemne la deschidere în dialog, nu la răceală sufletească, angoasă și frică.
Penitenții care nu-și conștientizează greșelile
În dese rânduri, duhovnicii se confruntă cu credincioși care „amestecă” lucrurile atunci când vin să se spovedească. În primul rând, greșeala cea mai des întâlnită este de a-i vorbi duhovnicului despre orice altceva, numai despre propriile păcate, nu. Se discută despre problemele societății, despre reușitele sau nereușitele rudelor, despre propriile planuri de viitor, dar nu despre propriile păcate, care sunt considerate ca fiind inexistente. De câte ori nu auzim ca duhovnici din partea celor care se spovedesc: „Nu am păcate, părinte!”. Acest fapt este remarcat și de părintele Elceaninov: „Când vii să te spovedești în fața duhovnicului, scăpările memoriei nu-ți pot servi drept scuză. Uitarea vine de la neatenție, de la neseriozitate, insensibilitate, nepăsare față de păcat. Un păcat care îți apasă conștiința nu se uită. Constat o indiferență cvasitotală la spovedanie, îndeosebi la bărbați. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă face să trăiesc de fiecare dată spovedania ca pe o catastrofă” („Credința vine din iubire”, p. 30). Nu ne dăm seama de propriile noastre păcate și uităm imediat după ce facem un păcat. Prin urmare, ne prezentăm în fața duhovnicului total nepregătiți de spovedanie, pentru că, de vreme ce credem că nu avem păcate, nu avem nici mustrări de conștiință pentru ceea ce am făcut. Așadar, ce mărturisim și pentru ce cerem iertare de fapt? În ceea ce privește uitarea păcatelor, părintele Elceaninov remarca următoarele: „Cred că în slăbirea memoriei poate fi recunoscută una dintre caracteristicile stării de păcat. În ea sunt cuprinse elemente care generează păcatul: incapacitatea de a face eforturi duhovnicești, o atenție împrăștiată, puțină dragoste […]. O memorie slabă înseamnă o conștiință limitată. Pe de altă parte, slăbirea memoriei poate deveni de imensă însemnătate atunci când aduce uitarea. Adesea o pierdere parțială a memoriei poate veni în ajutorul vieții sufletești” („Credința vine din iubire”, p. 64). Sfătuirea conștiincioasă și atentă a credincioșilor la spovedanie este o cale bună pentru a le deschide ochii în privința păcatelor personale, dar este bine ca întrebările puse să varieze, la fel și sfaturile date pentru a nu ajunge să prescriem aceeași rețetă unor boli sufletești diferite. În definitiv, cum afirmă părintele Elceaninov, „o metodă utilizată în exces se transformă în rutină” („Credința vine din iubire”, p. 197).
Cum trebuie tratați penitenții „anxioși”?
Există și o categorie de credincioși care vin de fiecare dată să se spovedească folosindu-se de multe foi scrise mărunt în care au „îndosariat” propriile păcate. Spovedania făcută după un îndrumar este una foarte benefică, dar se adresează în primul rând persoanelor care nu au această rânduială constantă a mărturisirii păcatelor. După ce ai învățat ce păcate faci și pe care le repeți mai frecvent, folosirea acestei metode se transformă într-o scrupulozitate excesivă, într-o făloșenie cu faptul că îți cunoști păcatele și te „mărturisești” cum trebuie, spre deosebire de cei din jur, care nu o fac. Scopul îndrumarelor de spovedanie este să te facă să conștientizezi care-ți sunt păcatele, nu să te transforme într-un scrib al lor. De aceea, se recomandă ca principala metodă să constea în conștientizarea și părerea de rău pentru păcatele săvârșite și reținerea lor în minte, nu în minuțierea greșelilor puse toate de-a valma pe foaie și citite cu viteză, parcă menite să-l deruteze pe duhovnic și să-i ascundă care sunt, de fapt, problemele principale. Aici, părintele Elceaninov afirmă următoarele: „Persoanele anxioase și bănuitoare față de orice mișcare a sufletului lor, care îi exasperează pe duhovnici, chinuindu-se ei înșiși printr-o perpetuă scormonire în suflet și care sfârșesc în cele din urmă într-o totală confuzie, trebuie oprite să se autoanalizeze, determinându-le ca în loc să-și pună la încercare conștiința printr-o amănunțită introspecție, să urmeze mai bine o «dietă», pe cât de simplă, pe atât de consistentă: rugăciune și fapte bune. Sunt exerciții care duc la despovărarea sufletului și dezvoltă simțul Adevărului (după aceea poți trece și la autoanaliză)” (p. 201). În plus, un alt sfat bun este următorul: „Te sfătuiesc să ții un jurnal, care te va ajuta să te cunoști pe tine însuți, te va apăra de repetarea greșelilor, îți va conserva viu și intact trecutul. Face să notezi orice mare bucurie. Orice necaz, o întâlnire importantă, să scrii despre o carte care ți-a lăsat o impresie deosebită, despre preferințele, dorințele și speranțele tale” (p. 175). Așa vom putea să ne amintim mai ușor care au fost greșelile săvârșite și pe care le-am uitat, nu răspunzând la o listă interminabilă cu „da” și „nu”.
