Sfințirea întru adevăr

„Pentru ei, Eu mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). Pentru ei Mă jertfesc. Pentru ei M-am întrupat. Pentru ei arăt, în această viață omenească, minuni fără seamăn, rod al iubirii Mele de oameni. Dar, mai mult, îi doresc sfințiți întru adevăr. Vreau să-Mi urmeze, să descopere că Eu sunt Adevărul și să se desăvârșească întru Mine. Din grădina Ghetsimani, cuvintele Mântuitorului au răsunat ca un tunet asupra lumii întregi. Sfințirea întru adevăr. Adevărul ca sfințenie.

În Vechiul Testament se vestea deja: „Fără minciună se împlinește legea și înțelepciunea este desăvârșită în sinceritate” (Ecclesiasticul 34, 8). Dumnezeu este cu desăvârșire sincer. Pentru că Dumnezeu este  Unul Sfânt. Iar minciuna este atât opusul sincerității, al adevărului, dar și al sfințeniei. Minciuna ipocriziei, minciuna vicleniei, minciuna poleită sub aparența adevărului, minciuna prin omisiune - toate sunt ridicate la un rang absolut. Inteligent, șmecher, capabil, descurcăreț - toate au devenit atribute ale mincinosului. Ale celui care refuză să fie sfințit întru adevăr. Pentru că adevărul aduce cu sine o jertfire de sine. Jertfirea propriei popularități, a propriei ima­gini personale, uneori a carierei, câteodată chiar a propriei vieți. Dar pe măsură ce este sfințit întru adevăr, omul se poate ridica la culmi nebănuite ale bucuriei, ale redescoperirii propriului sine.

Tatăl minciunii - așa cum este numit satana de Însuși Mântuitorul (cf. Ioan 8, 44) - chiar dacă ajunge să spună adevărul, o face doar pentru a determina omul mai târziu să mintă. Să abuzeze de adevăr ca de o armă. Diavolul își dorește să-l transforme pe om într-o ființă care nu înțelege adevărul ca sfințenie, ci doar ca instrument de interes personal, care poate fi folosit la nevoie sau ascuns când situația „o cere”. Așa cum spune prorocul Isaia: „Păcatele noastre s-au înmulțit înaintea Ta și nelegiuirile sunt mărturie împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt de față și faptele noastre nelegiuite le știm: necredința și tăgada Domnului, căderea de la credința în Dumnezeu, grăirea minciunii și răzvrătirea, născocirea și cugetarea la lucruri viclene. Și lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe; adevărul se poticnește în piețe și fapta cinstită nu mai are loc” (Isaia 59, 12-14).

Proliferarea minciunii în viața noastră ne desființează. Devenim tot mai lipsiți de substanță, mai șterși, mai îndepărtați de propria noastră inimă. Adevărul îi descoperă omului cum este și cum ar trebui să se dezvolte întru ființă, să devină asemănător cu Dumnezeu.

În aceste condiții, sfințirea întru adevăr sau adevărul ca lumină sfințitoare în viața noastră are nevoie de voința noastră pentru a deveni parte din noi. Și, cum spunea un teolog contemporan: „Prosperitate în viață, succes, avantaj, interes, toate aceste lucruri sunt mai mult semnele minciunii decât ale adevărului. Aici, pe pământ, nu este deloc util adevărul, nu aduce servicii, poate fi chiar destructiv și primejdios, vătămător pentru organizarea treburilor din lumea aceasta. El cere un sacrificiu și adesea a dus la martiriu. Adevărul ne eliberează și salvează mai puțin aici, pe pământ, cât ne eliberează și salvează de acest «aici, pe pământ»” (Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică. Act creator și obiectivare, trad. de Stelian Lăcătuș, postfață de Gheorghe Vlăduțescu, București, Ed. Paideia, 2016, pp. 58-59).

Spunând cuvintele: „Pentru ei, Eu mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19), Mântuitorul ne-a adresat tuturor o chemare - de a fi întru adevăr și a suferi sau a alege calea comodă și liniștită a minciunii, iar acestei chemări la adevăr, oamenii îi răspund adesea doar când nu există consecințe neplăcute. Pentru că sfințirea întru adevăr este o culme de care mulți au ajuns să se ferească, ba chiar să o denigreze, mințind că nu există sau repetând vorba scârbită a lui Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18, 38).