Strălucirea slavei dumnezeirii în trupul omenesc

Praznicul Schimbării la Față a Domnului, sărbătorit la 6 august, este una dintre marile sărbători împărătești ale Bisericii Ortodoxe și marchează momentul în care Iisus Hristos Și-a arătat dumnezeirea și slava Sa înaintea ucenicilor Săi pe Muntele Tabor. Este o sărbătoare a luminii și a revelației, care anticipează slava Învierii și prefigurează transfigurarea finală a întregii creații. Evenimentul este relatat în Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, și are o profundă semnificație teologică și duhovnicească: descoperirea slavei lui Dumnezeu în trupul asumat, arătarea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, confirmarea Legii și a profeților prin prezența lui Moise și Ilie, precum și întărirea credinței apostolilor îna­inte de Pătimirea Domnului. Sărbătoarea este strâns legată de tema îndumnezeirii omului și de vederea luminii necreate, fiind o chemare la urcuș duhovnicesc, la curăție și comuniune cu Dumnezeu. Momentul petrecut pe Muntele Tabor nu este doar o revelație punctuală, ci o fereastră către realitatea duhovnicească a întrupării: dumnezeirea veșnică strălucind în trupul omenesc al Fiului lui Dumnezeu.

Evangheliile sinoptice (Matei 17, Marcu 9, Luca 9) relatează acest eveniment în care Mântuitorul Hristos, luându-i cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan, „S-a schimbat la față înaintea lor; fața Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina”. În acest act dumnezeiesc, Mântuitorul nu primește ceva din afară, ci descoperă ceea ce era deja în El: slava Sa dumnezeiască, până atunci ascunsă sub vălul smerit al întrupării. Dimensiunea chenotică a întrupării ajunge la punctul culminant, producându-se o răsturnare temporală a smereniei Domnului prin arătarea slavei Sale în trup, fără încetarea întrupării, fiind prefigurate învierea și îndumnezeirea firii umane, adică finalitatea și scopul actului întrupării.

Această lumină nu este una naturală, ci lumina necreată a slavei lui Dumnezeu, aceeași care a fost arătată lui Moise pe Sinai și prorocului Ilie în adierea de vânt lin. Prezența celor doi profeți pe Tabor este semnificativă: Moise simbolizează Legea, Ilie profeții, iar Iisus le împli­nește pe amândouă în Persoana Sa.

Din învățătura isihastă a părinților niptici putem înțelege că doar starea de rugăciune permanentă în fața lui Dumnezeu ne face capabili de a-L experia prin energiile Sale ce izvorăsc din ființa Sa. Prin îndemnul psalmistului David: „La munți, suflete, să ne ridicăm, acolo de unde vine ajutorul” suntem chemați să ne urcăm mintea pe culmile contemplației prin rugăciune și asceză; transformând-o într-un munte contemplativ, în felul acesta devenind văzători de Dumnezeu, precum apostolii și cei ce, mai apoi, s-au împărtășit de vederea lui Dumnezeu, având ochii minții deschiși. Neîncetata luptă de a-și vedea păcătoșenia în fața lui Dumnezeu este starea ce-l conduce pe om la lumină. Omul plecat pe drumul îndumnezeirii nu dobândește liniște până când nu se odihnește în Dumnezeu, după cum afirma Sfântul Augustin că „Tu l-ai îndemnat să-și afle bucuria lăudându-Te pe Tine, căci pentru Tine ne-a zidit, iar inima noastră este neliniștită până să-și afle odihnă în Tine” (Confesiuni), iar lupta ascetică este una ce-l poartă pe om din treaptă în treaptă, oferindu-i mai mult dor dumnezeiesc pe măsură ce înaintează în virtute, după cum ne învață Sfântul Grigorie al Nyssei.

Taina trupului îndumnezeit

Schimbarea la Față este, în esență, o revelație a împlinirii omului în Hristos. Prin întrupare, Dumnezeu nu doar S-a făcut om, ci a făcut posibilă transfigurarea firii umane, chemând-o spre întoarcerea la starea primordială dinainte de cădere. Trupul asumat de Hristos este același trup care va fi răstignit, dar și același care va învia și se va înălța în slavă. Pe Tabor, apostolii primesc o pregustare a Învierii, o vedere anticipată a Împărăției lui Dumnezeu.

La Schimbarea la Față, taina trupului îndumnezeit se descoperă în mod strălucit prin luminarea suprafirească a Mântuitorului pe Muntele Tabor. Trupul lui Hristos, deși asemenea nouă în toate afară de păcat, devine izvor de lumină necreată, arătând că firea omenească, unită cu dumnezeirea, poate fi transfigurată și sfințită. Nu este vorba de o schimbare a firii, ci de o dezvăluire a adevăratei ei vocații: aceea de a deveni purtătoare de Dumnezeu. Schimbarea la Față ne descoperă că trupul, departe de a fi o povară, este chemat să fie templu al Duhului Sfânt și să participe la slava lui Dumnezeu, anticipând prin lumina Taborului taina Învierii și îndumnezeirea întregii creații în Hristos.

Schimbarea la Față este și o icoană a îndumnezeirii omului - scopul final al vieții creștine, despre care întreaga literatură niptică mărtu­risește că este redobândirea Duhului Sfânt prin efortul ascetic. Sfântul Atanasie cel Mare spunea: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină dumnezeu”. În Hristos, trupul omenesc este pătruns de lumină, devenind transparent lucrării Duhului Sfânt. Nu prin dizolvarea firii umane, ci prin transfigurarea și sfințirea ei.

Lumina ca realitate duhovnicească

Sfântul Grigorie Palama, apărător al vederii luminii taborice, subliniază că aceasta este lumina necreată a lui Dumnezeu, și nu o simplă impresie vizuală, ea este „mai presus nu numai de simțuri, ci și de toate cele ce sunt, și această vedere este mai presus de fire” (Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc în evlavie...) Este lumină spirituală, accesibilă celor curați cu inima, care s-au străduit, prin asceză, să ajungă la despătimire. În acest sens, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață că „ucenicii au văzut pe munte lumina necreată a dumnezeirii Domnului nu doar cu mintea, care este ochiul sufletului, ci și cu ochii sensibili ai trupului. Dar cum au văzut-o? Cu puterea lor după fire? Nu, ci după ce s-au schimbat într-o stare mai bună și mai dumnezeiască, întăriți fiind de puterea acelei lumini, pentru că ochii zidiți și sensibili nu pot cuprinde lumina care este nezidită mai presus de simțire și mai presus de minte. Prin urmare, ochii sensibili ai apostolilor, întăriți fiind de acea lumină și devenind mai presus de hotarele firii lor, au văzut lumina cea mai presus de fire, nezidită și nedespărțită de ființa dumnezeiască, potrivit cugetului îndeobște al sfințiților teologhisitori” (Eortodromion, Tâlcuire la canoanele Schimbării la Față). Această lumină este simbolul vieții veșnice, iar vederea ei este începutul unirii mistice cu Dumnezeu, care se realizează prin curățirea minții și unirea ei cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Astfel, Schimbarea la Față este nu doar o arătare a dumnezeirii lui Hristos, ci și o chemare adresată fiecărui om de a urca pe propriul său munte prin contemplație, unindu-și mintea cu Mintea cea dintâi, care este Dumnezeu, după învățătura Sfântului Grigorie Palama, de a se curăți și de a primi în sine lumina harului. Potrivit gândirii ascetice, mintea omului trebuie să fie la Dumnezeu, după îndemnul Apostolului Pavel, „cel ce se unește cu Domnul este un singur duh cu El” (1 Corinteni 6, 17), iar cei ce se străduiesc să se curețe de patimi și să-și omoare partea poftitoare sunt cei care se învrednicesc încă de aici de primirea pe chip a luminii taborice. Sfântul Vasile cel Mare ne învață că „frumusețea cea adevărată, cea mai plăcută, adică firea cea dumnezeiască și fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curățită mintea. Cel ce-și ațintește ochii la luminile și harurile lui Dumnezeu primește ceva de la El, ca de la o culoare își colorează propriul lui chip cu o strălucire înfloritoare. Aceasta este pricina că și fața lui Moise a fost slăvită, atunci când, vorbind cu Dumnezeu, fața lui a primit ceva din frumusețea lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi).

Cuvintele lui Petru pe Tabor - „Bine ne este nouă să fim aici!” (Mt. 17, 4) - exprimă uimirea și dorința omului de a rămâne în prezența slavei dumnezeiești. Dar Hristos nu le îngăduie ucenicilor să rămână pe munte, ci îi coboară înapoi în lume, spre Cruce, suferință și, în cele din urmă, Înviere. Lumina Taborului nu este o evadare din lume, ci o pregătire pentru a o transfigura prin jertfă, rugăciune și contemplație. Caracterul pedagogic și revelator al Schimbării la Față împlinindu-se pentru fiecare dintre noi prin faptul că Hristos ne arată că pătimirea nu este o înfrângere, ci o trecere spre slavă.

Schimbarea la Față rămâne astfel un eveniment eshatologic și totodată personal: o lumină care arată ce este Hristos, dar și ce putem deveni noi în El, prin Botez, respectarea sfaturilor evanghelice și întoarcerea facultății inteligibile a sufletului, de la cele pervertite, spre contemplarea divină. Referitor la înstrăinarea de duhul lumii acesteia, putem spune că ea este o condiție de înfăptuit pentru vederea luminii necreate. Ea se concretizează în efortul ascetic de a goli mintea și inima de orice gând și imaginație materială. Altfel spus, până ce omul nu renunță la toate mișcările provocate de partea voluptivă și nu își găsește liniștea în Duhul Sfânt, nu se poate face părtaș acestei lumini. Trupul Său strălucitor este icoana vie a ceea ce înseamnă mântuirea: unirea omului cu Dumnezeu, în slavă, lumină și viață veșnică, realități reflectate în trupurile nestricăcioase ale sfinților.