Sufletul din ulcică

Mâinile olarului, ca într-un cuib, cuprind o lume de-început, neîmpodobită și netocmită, gata să prindă chipul veșniciei, în gingășia formelor lutului în care se răsfrânge frumusețea cerului. Ulcica aceasta, care deocamdată este un boț de pământ ce visează, are fragilitatea existenței unui timp supus efemerității, dar, totodată, destinul atemporal al perenității, al începutului și nesfârșitului. Actul creator se răsfrânge astfel protector peste lutul însuflețit în ulcică, prefăcând-o într-o atitudine ritualică. 

Mai demult, ulcica apropia oamenii, unea sufle­te, sporea căutările descoperirii punților către lumea de dincolo, dezlega tainele cele nedezlegate dintre pământ și cer, dintre semeni și Dumnezeu; avea însușire definitorie în raportul cu neamul și credința, purta vie memoria celorlalți. Ulcica de care vorbim cuprindea în alcătuirea ei ca un ghioc taina rugăciunii neîntrerupte, șirul generațiilor unui neam, obârșia dialogului dătător de identitate prin duh.

Referindu-ne la una din reflec­țiile memoriei sale, trebuie să subliniem adevărul conform căruia legătura cu înaintașii dă substanță unui neam - și trăinicie. Raportându-se la această dimensiune cu înțelesuri profunde, scriitorul Valeriu Anania, în cartea „Rotonda plopilor aprinși”, face trimitere la sâmbăta de dinaintea Duminicii Rusaliilor, despre care spune: „E o Sâmbătă a Moșilor, a strămoșilor, a tuturor înaintașilor, știuți și ne­știuți, până la izvoarele neamului; e o sărbătoare a rădăcinilor. Moșii aceștia sunt cei ce ne-au lăsat o moșie (cu înțeles de patrie, așa cum cuvântul a fost folosit și de Eminescu), ei sunt cei ce au făcut din noi moșneni sau moșteni, adică, după dicționar, țărani liberi, pose­sori în devălmășie a unei pro­prie­tăți de pământ moștenite de la un strămoș comun, cei cărora le datorăm conștiința că tot ceea ce avem mai bun de la ei e o moștenire care trebuie păstrată, apărată și transmisă celor ce noi înșine le vom deveni strămoși“.

Ulcica trezește spiritul, ne amin­tește că nimeni nu a venit întâmplător pe lume, că nu trăiește prin el și pentru el. Fiecare suflet își găsește împlinirea în comuniune, nu în izolare. Trăim unii prin alții - pentru fiecare și, concomitent, pentru toți laolaltă. Atât timp cât știm că cineva se gândește la noi, spe­ranța nu dispare. Cum nu pier nici cei ce au plecat de pe pământ, pentru că ei, de fapt, trec de la o exis­tență la alta, unde fiecare suflet își așteaptă ulcica sa: ulcica aceea modestă, pe care o dăm de pomană la Moși, pentru moși. Pentru că ulcica era/este o prezență de nelipsit din ceremonia sacră a pomenirii celor adormiți. Se creează astfel, prin ea, o strânsă legătură în duhul pregătirii revederii mult așteptate cu cei de dincolo - și ne­uitați. Se oferă în numele lor, spre mântuire, reamintind de efemeritatea vieții în trecerea fiecăruia pe pământ. Ulcica aceasta aparent obișnuită, deținătoare de puteri harice, revarsă timpul de la cei de odinioară către cei de azi, iar de aici către cei de mâine - către veș­nicie.

O profundă meditație duhovnicească pe marginea acestei miraculoase ulcele face părintele Arsenie Boca, în eseul „Povestea ceș­cuței”. El descrie drumul acesteia, de la starea de lut la bijuteria perfectă. Etapele, zbuciumul și durerea prin care trece, spre perfec­țiune, viitoarea ceșcuță/ulcică, deprinzând identitate nouă, inconfundabilă.

De data aceasta, olarul nu mai este meșterul lucrător în lut, chiar dacă lucrarea lui avea/are har dumnezeiesc; de data aceasta, olarul este Însuși Dumnezeu, Cel care, prin diverse încercări, ne pregă­tește pentru mântuire și pasul în viața cealaltă, așteptată. De altfel, pentru exacta înțelegere a lucrurilor, părintele Arsenie Boca - urcând în simbol întreaga poveste - adaugă, în final, mesajul necesar. Precizând: „Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. El este OLARUL, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta Sa Voie. Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea ți se pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așează-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu OLARUL”.

Dar să ne întoarcem la olarul nostru tradițional, cel care, cu har dumnezeiesc, frământă lutul pe roată, dându-i forme din cele mai diverse și utile: străchini, oale, ulcioare, tot felul de blide necesare gospodăriei și, desigur, ulcele. Pentru uzul casei, dar și pentru îndeplinirea ritualului de pomenire a morților, când, la Moși mai ales, dăm de pomană ulcele cu apă (une­ori cu vin) înflorate de dragostea noastră pentru cei dragi plecați.

Sigur, pe parcursul timpului, al vieții noastre diurne, ulcica, toate celelalte blide își îndeplineau rolul lor concret, utilitar - îndeosebi în satele noastre purtătoare de veș­nicie. Păstrez în memorie o imagine din casa părintească: imaginea familiei strânse roată în jurul mesei scunde, cu trei picioare, cu o strachină în mijloc, în care mama răsturna ciorba aburindă. Aveam, se înțelege, mai multe vase de lut în casă, dar această strachină era, de fiecare dată, una singură, unica, pentru că îndeplinea și o funcție spirituală: de uniune și coeziune a familiei, asigurându-i și astfel trăinicia în timp.

...Astăzi, lucrurile s-au mai schim­­bat; astăzi - și la țară - alte accesorii au preluat funcția utilitară a tra­diționalului bulgăre de pământ. Nici meșterii olari nu mai fac, astăzi, cu osebire, străchini și alte blide. Obiectele făcute de ei au căpătat în prezent valoarea operei de artă - cerute nu numai în țară, ci și dincolo de hotarele ei. Astăzi, ulcica și strachina românească se plimbă cu pașaport de frumos prin multe din capitalele lumii.

...Și, totuși. De Moși (dar și cu alte prilejuri), îndeplinind actul ritualic al pomenirii celor duși, multe gospodine, continuând tradiția, pun alături de paharul de cristal, ori chiar în locul lui, ulcica de pământ.