Taina Nunţii, fundamentul familiei creştine

Prin Taina Nunţii se naşte familia creştină care are la bază legătura de iubire dintre un bărbat şi o fe­meie. De aceea putem afirma că fundamentul familiei creştine este Taina Nunţii. Prin ea se uneşte un bărbat cu o femeie într-un singur trup ca la începutul creaţiei şi primesc binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a trăi împreună până la mormânt. Faptul că o familie se întemeiază printr-o taină este o dovadă incontestabilă a importanţei pe care Biserica o acordă familiei.

Taina Nunţii sau a Cununiei este, după cum mărturiseşte părintele profesor Dumitru Stăniloae, „un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot se împărtăşeşte harul Sfântului Duh unui bărbat şi unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică”.

Când slujim această taină, noi, preoții, ne rugăm ca ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă și ca mirele și mireasa care primesc binecuvântarea lui Dumnezeu să trăiască împreună ca unul singur, să aibă binecuvântare în casele lor și să ajungă să vadă pe fiii fiilor lor. Astfel, Biserica se roagă pentru ca legătura căsătoriei mirilor să fie curată și neîntinată până la mormânt și să fie binecuvântată cu prosperitate și copii care la rândul lor să le aducă nepoți și strănepoți.

Arhimandritul Gheórghios Kapsánis de la Mănăstirea Grigoriu din Muntele Athos scrie că „prin Taina Nunții nu se unește doar mirele cu mireasa, ci se unesc între ei, unul cu altul, și cu Hristos sau, mai degrabă, se unesc amândoi în Hristos, ceea ce face unirea aceasta sfântă, desăvârșită, sănătoasă, dumnezeiesc-omenească. Se înțelege că, pentru a deveni un fapt al transfigurării în dimensiunile Împărăției lui Dumnezeu, nu este de ajuns o urmare formală a tipicului Nunții din partea viitorilor soți, fără o participare conștientă la Taina care se săvâr­șește”.

Într-o căsnicie trebuie să existe mai ales iubirea jertfelnică, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4-8).

Astfel, la baza căsătoriei ortodoxe stă starea de jertfelnicie fundamentată pe iubire, din care izvorăşte respectul reciproc. Înţelegerea căsătoriei ca taină ne arată calea către mântuire şi ne deschide mintea şi sufletul spre starea de jertfelnicie a unuia faţă de altul în care ar trebui să fie soţul şi soţia în căsătoria lor.

Părintele Iosif Vatopedinul ne spune că „în căsnicie, dragostea este necesară pentru încă un motiv, mai întemeiat decât orice particularitate. Motivul este însăşi firea femeii, rod al dragostei (a fost făcută din coasta lui Adam, iar coasta e lângă inimă), nu este întreagă dacă îi lipseşte dragostea. Femeia însăşi izvorăşte iubire din maternitatea ei, pe bună dreptate cerând, la rândul ei, să fie iubită, de vreme ce, din fire şi prin însăşi poziţia sa (de soţie şi de mamă), iubeşte. Istoria şi rânduiala lucrurilor mărturisesc că, dacă soţii doresc să izbutească în încercarea de a trăi în armonie şi normalitate, în permanenţă între ei trebuie să existe dragoste, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită”.

Scopul căsătoriei este în primul rând mântuirea celor doi prin ajutor reciproc, naștere de fii și ferire de desfrânare. Sfântul Apostol Pavel arată căsătoria ca fiind necesară ca pază contra desfrânării: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur arată că scopul nunții este ca omul să poată comunica, să nu păcătuiască.

Căsătoria trebuie să fie un spaţiu definit de respectul reciproc al soţilor, în care orgoliul nu-şi are locul. În acest sens, părintele Filótheos Fáros arată că „respectul față de persoane ar trebui să caracterizeze toate relațiile interpersonale, dar mai ales în căsnicie se cuvine ca el să existe, fiindcă în căsnicie cei doi parteneri sunt uniți într-o intimitate unică, ca unii care alcătuiesc un singur trup. Fără respect reciproc, această intimitate se poate cu ușurință transforma în ură”. Aceasta fiind opusul iubirii pe care se zideşte căsnicia şi fără de care nu poate dăinui o familie.

Mai ales că prin însoţirea primită prin Taina Nunţii bărbatul şi femeia sunt uniţi într-un gând şi încununaţi într-un trup. Deci nu poate exista lipsă de respect în căsnicie dacă cei doi soţi înţeleg că prin Taina Cununiei au fost uniţi într-un singur trup şi că trebuie să trăiască în armonie, înţelegere şi pace, care izvorăsc din iubirea lor.

Ei nu trebuie să uite că au fost binecuvântaţi de Dumnezeu prin Taina Nunţii cu viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste statornică întru legătura păcii şi să dobândească înţelepciune pentru a trăi în bună înţelegere, sporind în cele bineplăcute Părintelui ceresc.

Înţelegând căsătoria ca taină binecuvântată de Bunul Dumnezeu, ne punem nădejdea în Dumnezeu şi-I cerem ajutorul ori de câte ori apar probleme în familia noastră. În cadrul căsătoriei soții trebuie să împlinească cuvintele rostite de preot la Taina Nunţii: Să păzească „legătura dragostei şi a unirii” dintre ei până la mormânt, „curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită”, şi să nu se abată de la datoriile lor nici unul, nici altul, „urmând ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor”.