De fiecare dată când păcătuim, după ce am primit marele dar al Botezului, Dumnezeu Se căieşte pentru răutăţile noastre - spune părintele Rafael Noica -, ceea ce înseamnă că adevărata pocăinţă a omului este intrarea acestuia în căinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să sălăşluiască în om, pentru că El sălăşluieşte în sfinţii Săi şi pe toţi ne-a gândit sfinţi, adică pe toţi ne aşteaptă să ne împărtăşim de darurile Sale cele bogate.
Chipul lui Dumnezeu îl avem în noi, dar la asemănarea cu El se ajunge prin multă străduinţă. Pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu trebuie să parcurgem acea călătorie, adică să înfăptuim acea lucrare a harului care ne poate conduce la totala identitate cu Dumnezeu, iar această călătorie sau lucrare se numeşte pocăinţă. Adevărata pocăinţă nu este o „îmbunătăţire” a noastră, în sensul că prin pocăinţă devenim o variantă îmbunătăţită a propriului nostru eu, ci, în concepţia tuturor Părinţilor Bisericii, adevărata dimensiune a pocăinţei constă în întoarcerea de la moarte la Viaţă, întoarcerea la Viaţa care este Însuşi Hristos, Izvorul vieţii şi al bucuriei. Însă pocăinţa începe numai dacă avem harul Duhului Sfânt, deoarece lumina harului, spune părintele Rafael, deschide înţelegerea inimii omului şi îl face pe acesta capabil să realizeze mai întâi întunericul în care se află, în care zace. Numai cu ajutorul harului, văzând diferenţa dintre lumina adevărată şi întuneric, putem să ne dăm seama de întunericul în care ne aflăm.
De aceea, atunci când ne pocăim, toate trebuie îndreptate şi centrate în rugăciune. Dacă vedem că nu avem o viaţă morală, ştim că nu suntem pe drumul cel bun, că nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne aşteaptă. De aceea, dacă vrem să facem o schimbare, nu trebuie să ne axăm pe schimbarea în sine, ci trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu: Arată-mi calea pe care voi merge sau lege pune în calea mea, întrucât legea este prima călăuză către Dumnezeu. Dar legea, chiar şi Legea lui Moise, ori legea Noului Legământ, Canoanele Bisericii nu sunt decât o primă călăuză pe care trebuie să o depăşim. În prima rugăciune cu care începe Proscomidia, noi spunem: Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău. Aceasta înseamnă că legea, după Înălţarea Domnului la ceruri şi după evenimentul Cincizecimii, devine din călăuză un blestem, în sensul că, deşi o împlinim, ea nu ne mântuieşte, în ea viaţă nu găsim: viaţă veşnică nu se găseşte nicăieri, în nici o lege (cf. Rafael Noica, „Despre pocăinţă”, în: Cultura Duhului, Ed. Reîntregirea, 2002, pp. 63-93). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spunea că prin credinţă suntem îndreptăţiţi şi nu prin faptele Legii.
Părintele Rafael Noica vorbeşte apoi de treptele pocăinţei, care nu sunt altceva decât Fericirile rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Cele 9 Fericiri sunt tot atâtea trepte către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. „Pocăinţa este o cale, dar nu o cale uşoară, ci strâmtă, anevoioasă, este nevoie de consecvenţă şi jertfelnicie pentru a o putea parcurge. Cel care trăieşte pocăinţa sinceră, deşi cunoaşte şi vorbeşte despre lacrimi şi durere, totuşi ceea ce trăieşte mai puternic este cu adevărat o bucurie, o nădejde nesfârşită, o insuflare a Duhului Sfânt, Care-i dă putere să treacă prin acele dureri asemănătoare durerilor naşterii, având nădejdea ajungerii în final la o imensă bucurie duhovnicească. Aşadar, Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Noi toţi căutăm bucuria, dar adevărata bucurie nu a aflat-o omul decât după Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Care prin jertfa sângeroasă de pe Cruce ne-a adus nouă mântuirea şi viaţa veşnică. Într-un tropar de la Utrenie, noi cântăm: Căci iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Aşadar, prin Cruce, Hristos ne-a creat drum prin întuneric spre viaţa veşnică şi ne-a adus bucuria pe care nimeni nu o poate lua de la noi” (Rafael Noica, „Despre pocăinţă”, p. 68.).
Patima, zice părintele Rafael, este un dor nesfârşit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârşit. În duhovnicie, ascultarea este primul simţ. Pocăinţa este un drum pe care omul trebuie să-l parcurgă, nelăsându-se oprit la stagiul de moralitate. Cu moralitatea devenim buni, mai îngăduiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, dar nu asta este esenţial. Trebuie să căutăm să parcurgem toate treptele fericirilor pentru a putea fi desăvârşiţi. Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-odată, de la orice treaptă ne-am afla. „Părinţii Bisericii numeau pocăinţa ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Ce este arta? Este creativitate. În pocăinţă, omul se naşte pe sine întru veşnicie. Pocăinţa este ştiinţa veşniciei, nu a lucrurilor pământeşti, trecătoare. Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă, drept înţeleasă sinonim cu ortodoxie” (Rafael Noica, „Despre pocăinţă”).
În această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, creştinii sunt îndemnaţi să înmulţească rugăciunea şi faptele bune pe care să le unească, desigur, cu postul, dar, totodată, sunt chemaţi la curăţirea sufletului de zgura păcatului prin Spovedanie. În acest sens, cel ce se spovedeşte sincer, cel ce doreşte cu tot dinadinsul să renunţe la păcat trebuie să fie atent că încrederea în forţele proprii şi înfruntarea păcatului, fără a părăsi terenul lui, este o amăgire, o iluzie, „căci cel ce iubeşte primejdia va cădea în ea” (Isus Sirah 3). De aceea, trebuie evitate cu toată luarea aminte ocaziile de păcătuire, imaginile şi cuvintele care suprasolicită şi excită simţurile. Sfântul Nicodim Aghioritul spune că privirea scenelor necuviincioase de la teatru (în cazul nostru a imaginilor necuviincioase de la televizor sau de pe internet), ascultarea cântecelor înjositoare îmboldesc în noi simţurile spre plăceri uşoare şi ne îndeamnă la păcat. Aşadar, simţurile trebuie puse la adăpost de tentaţiile externe, pentru că, aşa cum spunea Sfântul Grigorie Teologul, simţurile sunt centrul păcatului.
