Taina Spovedaniei sau despre cum să nimerim ţinta

Cu toţii trăim vremuri de confuzie şi căutare. Amăgiţi şi dezamăgiţi de lucrurile în care ne puneam speranţa împlinirii individuale, dar care au ajuns să ne guverneze viaţa, privim spre spiritualitate ca spre o vestă de salvare. O salvare de lucruri, de materie, dar nu o salvare de sinele propriu şi de prea multa iubire de sine. O salvare pentru care suntem dispuşi să cheltuim foarte mult, mai puţin o simplă întâlnire cu preotul în Taina Sfintei Spovedanii.

Adeseori aud oameni care spun că vor să se dedice mai mult aspectului spiritual al vieţii, să investească mai mult în latura spirituală a persoanei lor, dar vor să facă acest lucru de unii singuri. De altfel, întreaga societate contemporană este parcă invadată de tot felul de oferte „spirituale“ care promit iluminări, descoperiri ale sinelui, integrări în infinit, toate având scopul declarat de a reduce stresul şi a-l ridica pe om la un nivel superior de autocontrol. Cu toate că există această varietate de „produse spirituale“ se observă, totuşi, tendinţa ge­nerală ca fiecare dintre noi să-şi creeze propriul sistem de „spiritualitate“ din elemente aparţi­nând unor sisteme religioase diferite, dar care se potrivesc propriului gust şi prin care avem impresia că ne putem împlini sufleteşte.

Aşa că sfatul meu, atunci când sunt întrebat, despre cum să se pornească la un asemenea drum, de regăsire şi îmbu­nă­tă­ţi­re duhovnicească, este vizita la duhovnic şi spovedania. În unele cazuri reacţia oamenilor când aud de spovedanie îmi aduce aminte de reacţia atenienilor, la discursul Sfântului Pavel despre înviere: „Te vom asculta despre aceasta şi altă dată“ (F. Ap. 17, 32). În alte cazuri oamenii nu par să înţeleagă care este relaţia dintre dorinţa lor de a se dedica spiritualităţii, de a-şi schimba perspectiva asupra vieţii, şi mersul la spovedanie. Ce legătură să existe între hotărârea mea individuală de a mă dedica părţii spirituale şi mărturisirea păcatelor mele, despre care nici nu sunt sigur că vor fi iertate?

În general, se poate spune că Taina Spovedaniei nu este înţeleasă corect pentru că noi nu prea ştim ce să mărturisim, care este rostul mărturisirii şi dacă avem ce mărturisi. Într-o lume în care nu mai ştim ce este păcatul, pentru că totul este permis atât timp cât nu încalcă „drepturile omului“, înţelesul tainei este limitat, de multe ori, la o falsă dublă perspectivă. Spovedania este considerată sau o ceremonie prin care păcatele noastre dispar, sau ajunge să semene mult cu o vizită la psiholog, în care ne calmăm, ne descărcăm de ceea ce ne apasă. Aşa că piatra de încercare pentru o corectă raportare la Taina Spovedaniei, la taina împăcării  noastre cu Dumnezeu, este conştientizarea elementului care ne desparte  de Dumnezeu, a ceea ce îndeobşte denumim păcat sau starea de păcătoşenie.

Deşi imaginat de multe ori ca un depozit, de care vrem să scăpăm cât mai repede, păcatul ne dezvăluie o realitate mult mai dinamică în momentul în care îi căutăm înţelesul. Latinii numeau peccatum vina, ticăloşia sau fapta culpabilă făcută de cineva, termenul ajungând să fie asociat în limba română de cele mai multe ori cu abaterea de la norma religioasă. Această relaţie care se dezvoltă între fapta culpabilă şi vina ce-i urmează acesteia a făcut ca păcatul să fie înţeles, pe bună dreptate, ca o greutate care apasă pe sufletul omului. Cu cât adunăm mai multe greutăţi, cu atât mai grei devenim la suflet. Astfel, sub influenţa unui mod materialist şi mecanicist de a vedea lucrurile, mulţi dintre creştini vor considera Taina Spovedaniei doar acea modalitate, de multe ori apropiată de magie, care face ca păcatele să dispară. Privită din această perspectivă, întrebarea cu privire la certitudinea iertării păcatelor în Taina Spovedaniei îşi găseşte, oarecum, o logică. Suntem oare noi siguri că acele păcate, acele greutăţi sunt iertate de Dumnezeu, sunt îndepărtate de pe sufletul nostru?

În Sfânta Scriptură găsim, însă, şi o altă raportare la păcat. Astfel, acesta este indicat de cuvântul grecesc amartia sau amartema, derivaţi din verbul amartanó, care sugerează ideea de greşeală, rătăcire, imposibilitate de a ajunge la destinaţie (vezi Mc. 3, 28–29, I In. 5, 17 etc.). În literatura profană, cuvântul are mai ales acest ultim sens, de eşec, de ratare a obiectivului, Homer folosindu-l în Iliada chiar pentru a indica acţiunea de a trage cu arcul şi a nu nimeri ţinta (vezi Iliada 5. 287). Acest sens îl îmbogăţeşte pe cel latin, arătând păcatul ca o stare, o realitate în continuă mişcare, ce nu dispare doar prin simpla repetare a unor formule, ci necesită conlucrare a omului cu harul dumnezeiesc, efort constant şi, mai ales, îndrumare. Tocmai această înţelegere totală a păcatului ne poate conduce către o reevaluare a importanţei Tainei Spovedaniei în efortul nostru de schimbare a vieţii.

Aşadar, recapitulând ideea din primul paragraf al acestui articol şi coroborând-o cu înţelesul de mai sus al păcatului, este de apreciat că omul îşi doreşte să atingă un scop, o ţintă: să se dedice mai mult aspectului spi­ritual al vieţii sale. Aşa că ia arcul, aranjează săgeata, se încordează… dar mâna îi tremură şi nu nimereşte ţinta propusă. Înseamnă că a ajuns să conştientizeze situaţia în care se află, dar are nevoie şi de sfătuire, de îndrumare, de antrenament. Şi asta pentru că păcatul izbuteşte tocmai acest lucru: să-l facă pe om să deraieze de la rostul său, să meargă într-un sens opus şi să lase scopul drumului său în spate. Cu alte cuvinte, păcatul lucrează în om o alterare de perspectivă, de orizont. Am impresia că merg pe drumul cel bun, dar de fapt merg în direcţia opusă.

Iar aici intervine rolul Spovedaniei şi al părintelui duhovnic în viaţa noastră. Spovedania nu ne mai apare ca un simplu ritual asemănător practicilor şamanice ori şedinţelor psihologice, ci este o taină a lui Dumnezeu. O taină în care, prin harul Duhului Sfânt, ni se descoperă direcţia de urmat şi primim şi ajutorul de a ajunge în punctul dorit. Iar Cel care ne arată direcţia este Însuşi Hristos prin poruncile pe care ni le-a lăsat. Pentru că ce altceva sunt poruncile, dacă nu borne care ne îndrumă spre adevărata noastră destinaţie, dacă nu indicatoare care au rostul de a ne menţine privirea vigilentă pentru a nu greşi din nou drumul şi a ne depărta de casă. În acest sens, putem spune că nu noi suntem cei care păzim poruncile, ci poruncile sunt cele care ne păzesc pe noi să nu pierdem direcţia.

Iar martor pe această cale ne este preotul, părintele nostru duhovnicesc, ca unul care poate da mărturie despre veridicitatea traseului duhovnicesc ce ne este aşezat înainte, prin însăşi viaţa sa, ca unul care a urmat acelaşi parcurs duhovnicesc şi cunoaşte strâmtorările şi ocolişurile spirituale ale drumului spre Dumnezeu. În această privinţă, pu­tem vorbi în Taina Spo­ve­da­niei despre o dublă mărturisire. Pe de o parte, ucenicul vine să dea mărturie, să mărturisească despre direcţia greşită pe care a apucat şi despre dorinţa sa de a se rupe de însoţirile diavolului care-l punea pe drumuri greşite. Pe de altă parte, şi duhovnicul mărturiseşte: în primul rând, el dă mărturie despre bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, Care ne oferă harul Său pentru iertarea păcatelor, a rănilor create de greşita noastră poziţionare. În al doilea rând, duhovnicul dă mărturie despre mijloacele duhovniceşti pe care ucenicul trebuie să le urmeze pentru a merge pe calea cea îngustă (Mt. 7, 14).

Privită din acest unghi, Taina Spovedaniei este cel mai bun mijloc pe care omul îl poate folosi pentru înnoirea sa duhovnicească. Este modul prin care, pocăindu-ne, Dumnezeu ne descoperă, prin lucrarea preotului, înălţimea spirituală la care trebuie să ajungem. O înălţime spirituală la care nu ajungem niciodată singuri, ci întotdeauna în comuniunea cu ceilalţi, în Biserică.