Talent, genialitate, sfinţenie

Un studiu în care filozoful Nicolae Berdiaev punea semnul egalităţii între sfânt şi geniu l-a determinat pe Nichifor Crainic să răspundă în lucrarea "Nostalgia Paradisului", combătând aceste idei. În replică, Nichifor Crainic arată că genialitatea, ca dar natural, nu este condiţie pentru a dobândi sfinţenia, încununare supranaturală. Cu alte cuvinte, "un ascet n-are nevoie să fie geniu pentru a deveni sfânt".

Dacă filozoful rus opina că biruirea lumii contemporane şi năzuinţa spre cosmos sunt comune sfântului şi geniului şi doar prin creaţia genială se va mântui omul modern, la 2.000 de ani după întemeierea creştinismului, Nichifor Crainic arată distincţia clară dintre genialitate şi sfinţenie: "Rămânând profund omeneşti în esenţa lor, geniul e mărimea maximă a vieţii naturale, sfântul e mărimea maximă a vieţii spirituale".

Sfinţenia reprezintă o caracteristică pur creştină, în timp ce genialitatea nu aparţine exclusiv sferei creştine. Genii au existat şi înainte de creştinism şi există şi în afara lui. Geniile ridicate din mijlocul oamenilor au scris istoria universală, dar "istoria Bisericii n-ar însemna mare lucru fără sfinţii care să-i încarneze doctrina şi s-o adeverească în formele sublime ale vieţii realizate". Sensurile supreme ale acestei lumi stau în genialitate, pentru istoria lumii şi sfinţenie, pentru istoria Bisericii: "Genialitatea apare în aria universal omenească, inclusiv cea creştină; sfinţenia, dimpotrivă, are o arie istorică mult mai restrânsă, fiindcă e numai aria creştină".

Talentul nu depăşeşte epoca

Tot din sfera vieţii comunitare face parte şi talentul, plasat la un nivel speculativ, inferior geniului. "Geniul e altceva decât talentul. Talentul nu depăşeşte epoca. Talentul e o virtuozitate tehnică, ce dă formă frumoasă ori agreabilă unui conţinut comun. El e totdeauna în gustul contemporan, pe câtă vreme contemporanii în spirit ai geniului aparţin viitorului. O sublimă viziune originală, îmbrăcată într-o formă necesar adecvată e însuşirea geniului, un fond comun într-o formă frumoasă e însuşirea talentului", arată Nichifor Crainic. Aşa cum geniul există separat de sfinţenie, şi talentul există separat de geniu, chiar mai frecvent decât acesta. Talentul face pe om să accepte lumea aşa cum este, fiind el însuşi acceptat de lume: "Nu se poate spune că e concesiv faţă de ea, fiindcă n-are de unde coborî şi n-are la ce renunţa pentru a face concesii. Dimpotrivă, talentul e adesea mai prejos de gustul şi mentalitatea societăţii, ale cărei înclinări pătimaşe le speculează în vederea succesului".

Geniul - străin de lume, ascetul - străin de pervertirea ei

Geniul şi sfântul se disting de pervertirea acestei lumi, însă din motive şi prin metode diferite. Superioritatea pretinsă a geniului faţă de această lume îl determină să nu se mai identifice cu ceea ce vede în jur, considerându-se superior fără nici un fel de efort moral. Cel ce a dobândit sfinţenia, însă, a trăit în această lume şi a biruit-o din interior, printr-o schimbare radicală: "Geniul e străin de lume prin natura viziunii lui, adică într-un chip firesc, ce nu reprezintă nici o strădanie de ordin moral. Asceza sfântului e cu totul altceva decât această inadaptabilitate genială. Asceza e într-adevăr renunţare, adică actul radical al voinţei eroice de a se lepăda de lume şi de bunurile ei. Pentru ascet, lumea e într-adevăr devastată de răul păcatului şi renunţarea la lume e renunţarea la păcat; lupta împotriva lumii e lupta împotriva păcatului. Dar e luptă, e război, purtat cu o încordare de voinţă şi cu o energie morală fără asemănare. Ascetul e de cele mai multe ori un păcătos convertit prin credinţă la virtute. A fost întâi din lume, a participat din plin la mizeria şi la decăderea ei morală, pe care după aceea o neagă, fiindcă îi cunoaşte amărăciunea băută până la fund. Cunoaşterea păcatului în lumina revelaţiei creştine e izvorul groazei lui de lume. Pe geniu însă nu conştiinţa morală a păcatului îl depărtează de lume, ci un superior simţ estetic, care refuză urâtul existenţei sau care e pătruns de tristeţea frumuseţilor atât de vremelnice din această lume".

Geniul desparte pe om de lume printr-un simţ pur estetic, de formă, nu de fond. El nu conştientizează pervertirea lumii din cauza păcatului, văzând doar rezultatul acestuia: o lume urâtă, respingătoare, cu care nu se identifică. Creştinul ştie însă că atât urâtul, cât şi vremelnicia sunt efecte ale păcatului. O distincţie totală a lui Nichifor Crainic este că geniul poate fi sau nu creştin, dar conştiinţa păcatului este specific creştină.

Cel ce judecă lumea doar prin prisma a ceea ce vede dispreţuieşte creaţia lui Dumnezeu, fără a realiza că această pervertire este numai rodul păcatului, în timp ce "ascetul nu urăşte şi nu dispreţuieşte lumea ca făptură cosmică a lui Dumnezeu, ci păcatul din lume, care o dezdumnezeieşte".

De asemenea, un om genial este dependent exclusiv de opera lui. Aceasta îl face să se ridice peste cei din jur. Viaţa lui trece în plan secund, umbrită de ceea ce creează. De aceea, "nici lui Baudelaire, nici lui Verlaine şi nici lui Dostoievski nu le-a trecut vreodată prin minte c-ar putea sta pe picior de egalitate cu sfinţii, fiindcă în omeneasca lor păcătoşenie, aveau conştiinţa creştină a distanţei ce-i desparte de virtutea pe care ei o visau şi o cântau, dar n-o înfăptuiau".

Virtutea pentru geniu este rodul contemplaţiei sale şi poate fi însuşită sau nu. În schimb, ascetul este "o întrupare reală a virtuţii. El n-o visează, ci o încarnează. Despre el se spune de obicei, în comparaţie cu geniul, că îşi este propria capodoperă morală, pe când artistul îşi consumă umanitatea în capodopera de artă pe care, dincolo de el, o dăruieşte omenirii".

Nemurirea reală şi imaginea artistică a nemuririi

Aceasta este diferenţa dintre roadele vieţilor lor. Geniul produce capodopere care trăiesc doar atât cât materia din care au fost modelate. Eternitatea unei astfel de capodopere nu poate fi decât figurată. În faţa fatalităţii, sfântul este cel care se ridică pe sine drept "capodoperă morală", pe care moartea nu o biruieşte. Aceasta este diferenţa dintre nemurirea reală şi imaginea artistică a nemuririi.

Dincolo de lepădarea de lumea pervertită, sfinţenia se dobândeşte prin efortul suprem al unui om: lepădarea de sine însuşi: "Sfântul nu cunoaşte nici o satisfacţie de sine. Voinţa lui, care nu e un act spontan ca genialitatea creatoare, se exercită împotriva ei însăşi fără îndurare şi fără milă". Pentru a argumenta, Nichifor Crainic aminteşte un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul: "Lucrurile sunt în afară de minte, iar reprezentările lor sunt aşezate înlăuntru; deci într-însa te foloseşti de aceste reprezentări bine sau rău; căci greşitei întrebuinţări a reprezentărilor îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor". Lepădarea de lume înseamnă lepădare de reaua întrebuinţare a gândurilor despre lume, de propriile idei pătimaşe în legătură cu lumea: "Lepădarea de lume în sens ascetic se reduce în esenţă la lepădarea de sine însuşi".

De altfel, omul nu caută să se facă pe sine sfânt, căci nu stă în puterea lui aceasta. El doar se oferă pe sine curat cu trupul şi gol cu sufletul, iar Dumnezeu îl sfinţeşte prin harul Său. Aşa ajunge creştinul să se cunoască pe sine: "Cea mai mare descoperire, pe care ne-o aduce creştinismul, zice Ioan Damaschin, e cunoaşterea de noi înşine".

Arta bisericească arată legătura dintre genialitate şi sfinţenie, preluând de la prima doar atât cât este nevoie pentru desăvârşire. Zugrăvind geniile Antichităţii pe pereţii exteriori ai lăcaşurilor de cult, fără a le confunda cu sfinţii, Biserica arată că "pentru ea, revelaţiile fragmentare ale geniului antic sunt semne ale lucrării tainice şi neîntrerupte a lui Dumnezeu în lume".

Nichifor Crainic arată, în "Nostalgia Paradisului", că sfinţenia nu e genialitate: "Ea nu se manifestă în ordinea fanteziei şi nu lucrează ficţiuni. Sfinţenia e natura acestei lumi, purificată de păcat şi ridicată la valoarea supremei realităţi, care e viaţa veşnică. Frumuseţea, pe care o visează geniul, se realizează în sfânt. Nu ascetul singur o realizează, ci energia harului dumnezeiesc, singura care poate zidi din nou frumuseţea din sluţenie şi nemurirea din moarte. Arta e simulacrul eternităţii. Sfinţenia e realism transcendent, care începe în vremelnicie şi se continuă, desăvârşindu-se, în eternitate".