Tânărul înveşmântat şi interpretarea teologică a Pătimirilor Domnului

În relatarea momentului prinderii Domnului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, Evanghelistul Marcu introduce în redactarea sa un episod misterios: prezența unui tânăr care era înveșmântat într-o pânzătură. Acest moment se găsește la Marcu 14, 51: „Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură pe trupul gol”. Prezența tânărului este un simbol ce poate elucida interpretarea teologică a Pătimirilor Domnului Hristos. 

Prezența acestui tânăr anonim este deosebit de importantă pentru că ne oferă o interpretare teologică a ceea ce avea să se petreacă cu Hristos după momentul Ghetsimani: Pătimirile, Moartea și Învierea. Nu se precizează identitatea lui. În tra­di­ția Bisericii este identificat cu Sfân­tul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului Iisus Hristos, care era cel mai tânăr din grupul Apostolilor. 

Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că tânărul care a mers în urma lui Hristos este Sfântul Iacov, ruda Domnului, care L-a urmat din casa unde au mâncat Paștile până în grădina Ghetsimani. Se pare că, profund impresionat de ce le-a spus Hristos, el a plecat alături de Apostoli îmbrăcat doar într-o singură haină sau pânzătură, în grabă sau din prea mult entuziasm. 

Sfântul Teofilact spune însă că această haină pe care Iacov o purta pe trupul gol era o formă de nevoin­ță, un indiciu al vieții lui ascetice, pentru că el este numit „cel drept” deoarece a purtat toată viața aceeași haină. Obiceiul nu este singular, pentru că și despre Sfântul Ioan Botezătorul se spune că purta haină aspră din păr de cămilă (Matei 3, 4). Duritatea materialului purtat pe trupul gol producând răni și disconfort contribuia la menți­ne­rea unei stări de trezvie.

Totuși, textul ne deschide spre o altă interpretare. Această persoană enigmatică este numită în Evanghelia după Marcu, simplu, ca fiind un tânăr. Cuvântul grecesc folosit este νεανίσκος (neanískos). Acest termen este folosit la Marcu în contextul Învierii Mântuitorul Iisus Hristos. Un tânăr este cel care le introduce pe femeile miro­no­sițe în taina Învierii lui Hristos. Astfel, la Marcu 16, 5, regăsim informația: „Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr (νεανίσκος) şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb”.

Similitudinea este evidentă. Hristos este urmat îndeaproape de un tânăr îmbrăcat într-o pânză sau într-un singur veșmânt, femeile mironosițe întâlnind la mormânt un tânăr îmbrăcat în alb. Mai departe, veșmântul cu care tânărul este îmbrăcat este denumit la Marcu 14, 51 o pânzătură, termenul grecesc fiind σινδών (sindón). Acest cuvânt mai este folosit și la Marcu 15, 46, dar este tradus în românește cu giulgiu: „Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului”. Tot cu giulgiu este tradus și la Matei 27, 59, și la Luca 23, 53. Semnificația de bază a lui σινδών (sindón) este cea de giulgiu, de pânză specială, uneori foarte prețioasă, cu care erau înfășurați cei care muriseră. Deci, acest tânăr care îl urma pe Hristos îndeaproape era îmbrăcat într-un giulgiu sau într-o pânzătură de îngropare. 

Din acest moment înțelegem că tânărul prezentat de Sfântul Marcu are rolul de a prevesti, pentru cititorul Evangheliei, iminenta moarte și îngropare a lui Hristos înainte ca ele să se întâmple. Cititorul este pregătit printr-o metaforă pentru ceea ce urma să se petreacă cu Hristos. Faptul că tot un tânăr, asemănător cu acesta, este prezent la mormânt arată legătura dintre Pătimiri, Moarte și Înviere, în sensul că același Domn Iisus Hristos a trecut prin suferințe și moarte și același Hristos S-a ridicat din mormânt. Pentru comunitatea primară a Bisericii era foarte important să se stabilească clar identitatea dintre Hristos Cel care a pătimit și Hristos Cel care S-a ridicat din mormânt. De aceea, Evanghelistul Ioan ne prezintă cu lux de amănunte episodul cu îndoiala lui Toma și apoi arătarea Domnului către el, precum și dovedirea că El Însuși este, adică stabilirea clară a iden­ti­tății lui Hristos Cel înviat. 

Tânărul care îl urma pe Hristos era înfășurat într-un giulgiu. Trupul lui Hristos este înfășurat într-un giulgiu și este așezat în mormânt. Prigonitorii lui Hristos îl văd pe acel tânăr neobișnuit urmându-L pe Hristos și vor să îl prindă, dar rămân numai cu giulgiul cu care era înfășurat, el fugind gol de la ei. Paznicii mormântului lui Hristos, în Ziua Învierii, nu-L mai găsesc pe Hristos în mormânt, unde ar fi dorit să Îl țină captiv, ci rămân numai cu giulgiul cu care Trupul lui Hristos a fost înfășurat. Acest paralelism este edificator. 

Spuneam că prezența tânărului ne oferă o interpretare teologică asupra Persoanei unice a lui Hristos. Faptul că prigonitorii lui Hristos rămân numai cu giulgiul gol în ambele situații ne arată că ei au ratat înţelesul lucrării lui Hristos și al divino-umanității Sale. Ei se răzbună pe Trupul lui Hristos ucigându-L, neștiind că Acela era și Dumnezeu. Giulgiul gol este pentru ei ratarea înţelesului și a chemării care li s-a făcut. Acest lucru are și un caracter moralizator, în sensul că cine se blochează în material, în trupesc ratează înțelesurile duhovnicești ale vieții omului, precum și demnitatea la care persoana umană este chemată. 

Pe de altă parte, inserarea episodului cu tânărul care Îl urma pe Hristos are și rolul de a pregăti cititorul cu Marea Taină a Învierii, dar în același timp și cu realitatea pătimirilor și a morții lui Hristos. Evanghelistul Marcu ne spune că Hristos este prins de către farisei și căpeteniile iudaice pentru a fi ucis, deznodământ de care Domnul nu va fugi, dar totodată ne spune că Hristos este mai mult decât un simplu om, că adevărul Lui scapă prigonitorilor și că El va face ceva neașteptat. Este o modalitate inedită prin care Evanghelistul Marcu adâncește misterul sau taina Persoanei lui Hristos, dar în același timp ne și oferă învățăturile esențiale despre El, că este Dumnezeu și Om.

De asemenea, el ne arată că se poate spune mai mult despre cineva prin absența explicațiilor și a cuvintelor, prin simboluri şi imagini care au rolul de a ilustra mai mult decât de a defini, deducând astfel importanța icoanei și a discursului teologic iconic deasupra celui catehetic sau explicativ.