Teama de boală - un semn al necredinţei?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au străduit să întârzie realitatea implacabilă a morții. Au căutat remedii pentru afecțiunile fizice, s-au zbătut să descopere mecanismele prin care îmbătrânirea organismului poate fi întârziată. Însă bolile și moartea au continuat să se infiltreze în spatele nenumăratelor linii de apărare ale oamenilor, punându-le credința la încercare, silindu-i să lase la vedere adevărata lor față.

Medicina modernă a re­u­șit să dubleze spe­ranța de viață a omului. Dacă în primele veacuri se putea spera cel mult la o viață de 40 de ani, pe care războaiele, molimele, foametea, bolile despre care nu se știa nimic o puteau scurta încă mai mult, în prezent, în unele state avansate din punct de vedere medical, tehnologic și social poți atinge cu ușurință vârsta de 80 de ani. Însă această speranță de viață crescută, aceste resurse care contracarează nenumărate boli care ar fi răpit milioane de vieți în trecut l-au făcut pe om temător, foarte firav din punct de vedere psihic. Parcă nu mai concepem faptul că ne-am putea îmbolnăvi și, chiar fiind foarte în vârstă, nici nu dorim să ne gândim la moarte. Simplul gând al morții ne înspăimântă, ne înfrico­șează mai mult decât orice.

Descoperirile medicale actuale sunt foarte utile și trebuie folosite în vederea îmbunătățirii vieții oamenilor. Problema cea mai mare însă este că omul se agață de ele, le idolatrizează, este gata să facă orice pentru a scăpa de suferința sa, chiar și atunci când este clar că deznodământul va fi diferit față de ceea ce dorește el. De aceea, arhimandritul Emilianos Simonopetritul afirma că, „într-adevăr, boala este un pat minunat. După felul în care dormi în el se vede ce fel de om ești. Boala este un criteriu extraordinar și infailibil. În boală se văd credința și iubirea noastră pentru Dumnezeu, răbdarea noastră, smerenia noastră și convingerea noastră că mergem spre Cer. Sau se văd necredința noastră, grosolănia sufletului nostru, ne­știința faptului că mergem în Cer” (arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte, trad. ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2019, p. 67).

„Criteriu extraordinar și infailibil”, boala demonstrează adevăratul caracter al omului, scoate la suprafață ceea ce el ține ascuns: defectele, lipsa de răbdare, egoismul personal. Se poate spune că abia atunci când ai început să ai necazuri, dureri, nereușite, când suferi cu adevărat, se observă din ce ești clădit interior. Iar dacă nu ești întemeiat interior pe virtuțile credinței, nădejdii și dragostei, vei suferi din orice nimic, asemenea unui copil care se teme de întuneric chiar și atunci când soarele strălucește pe cer.

Gândul la boală și efectul său

Sunt mulți oameni sănătoși care ajung să creadă că sunt bolnavi. Cum simt cea mai mică durere încep să se gândească la boli cronice, la operații complicate, la tot ceea ce înseamnă delirul neîncetat al suferinței și morții pe care l-au observat la alții și care i-a marcat. Însă această anxietate este ea însăși o boală și se naște din lipsa de credință. „Când omul se îmbolnă­vește, de obicei este inundat de gânduri. Dar toate aceste gânduri sunt omenești. Este un lucru omenesc să ne gândim ce va fi cu boala noastră, unde ne poate duce, dacă nu cumva ne vom pierde viața. Tot lucru omenesc este să fim preocupați de boală și să vorbim despre ea. Toți oamenii au această înclinație, dar pentru ceilalți este ceva obositor. Oricum, este adevărat că boala reprezintă un criteriu cu care se măsoară viața și profunzimea cuiva. Prin urmare, neliniștea unui bolnav sau a celor apropiați lui pentru starea lui este un element foarte omenesc, pentru că dă pe față lipsa vieții duhovnicești. Dacă vreți, arată că, în general, gândirea noastră, atitudinea noastră și starea noastră, adică locul în care am viețuit până în acea clipă, este pe pământ, și nu în Cer” (arhim. Emilianos Simonopetritul,  Așteptarea lui Dumnezeu..., p. 41).

Dacă Dumnezeu îngăduie să ne îmbolnăvim, atunci poate că vrea să ne trezim la realitate, să ne dăm seama că suntem trecători, că, oricât am evita să ne gândim, ceasul morții noastre se apropie. Boala intensifică pocăința, ne face lucizi, ne deschide o fereastră către cer, ne sporește profunzimea rugăciunii. Prin ea ne aducem aminte cu trezvie de atâția și atâția oameni care suferă neîncetat, ne identificăm cu durerile lor, îi pomenim în rugăciunile noastre. Din păcate, atunci când suntem bolnavi ratăm cu obstinație toate oportunitățile duhovnicești pe care le avem. Ne grăbim să ne facem bine, doar atât. Este singurul lucru care ne interesează și suntem gata să facem orice pentru a-l atinge: să trecem peste orice coadă, să distrugem orice relație cu cei din jur, să ne luptăm financiar ca niciodată. Însă, așa cum observa arhimandritul Emilianos, „în nici o situație boala nu trebuie să ne conducă la o stare de grabă lăuntrică pentru a ne face bine. În situația aceasta să știm că păcătuim!” (arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu..., p. 68).

Sănătate mai presus de toate

În mod normal, atunci când ne întâlnim, ne dorim sănătate. Fizică. Trupească. Pământească. N-am auzit pe nimeni să dorească mântuire, iubire, bucurie, puterea de a ierta. Vrem doar să fim sănătoși, să împărățim lumea și pământul, prin virtute sau prin patimă – nu are importanță cum...

În această inconștiență care ne caracterizează, în acest tumult, această beție a puterii trupești care ne întunecă mintea, orizontul credinței este ignorat complet.

Crucea este scoasă cu totul din viața noastră. Însă cum să mai urmezi exemplul lui Hristos când gândești astfel? Cum te mai poți ruga Lui spunând: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșelilor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să izbăvești din robia vrăjmașului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulțumire strigăm Ție: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuiești lumea” („Rânduiala pregătirii sfințiților slujitori”, în: Liturghier, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, pp. 111-112). „De voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce”... Oare nu pot măcar pentru o clipă să inversez acest egoism al gândirii mele, această veșnică preocupare cu nimicul vieții mele, și să văd cât de mare este Jertfa lui Hristos și cât de îndatorat sunt să o urmez măcar o oră, o zi din viața mea? De câte daruri nu ne-am învrednici dacă am accepta suferința și neputința, boala și necazul, ispitele și durerile... Însă, procedând exact opus, ne cantonăm în anxietate și despresie, în mania medicamentelor, în consultarea nesfâr­șită a medicilor. Trupul poate fi vindecat, dar sufletul cine îl va vindeca fără numai Hristos Însuși?