Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
19 Noi, 2024
Teologia colindelor româneşti
Esenţa Teologiei Ortodoxe este mărturisită în Simbolul de credinţă, iar în cultul Bisericii - în cântările liturgice - această esenţă este dezvoltată. Din cultul Bisericii fac parte şi colindele care cuprind întreaga teologie.
Colindul „Slavă s-aibă nesfârşită” mărturiseşte pe Dumnezeu, Unul în Fiinţă, dar întreit în persoană: ”Slavă s-aibă nesfârşită /Dumnezeirea-ntreită/ Unimea nedespărţită/ Tatăl Atotţiitorul/ Şi Fiul Izbăvitorul/ Şi Duhul Mângâietorul/ Unul fiind în trei feţe…”
Anonimatul majorităţii autorilor colindelor româneşti arată smerenia lor. Cu toate acestea, teologia acestui colind (şi nu numai) nu e cu nimic mai prejos faţă de cântările Canonului Sfântului Andrei Criteanul: ”Nedespărţită în Fiinţă, neamestecat în Feţe, Dumnezeu, Te teologhisesc pe Tine, o Dumnezeire în Treime”. Ambele „texte” expun nu numai o teologie didactică, ci şi una doxologică.
Colindele româneşti cuprind întreaga istorie a mântuirii de la căderea lui Adam şi până în Eshaton.
Căderea lui Adam
“Că Adam când a greşit/ Domnul de Rai l-a lipsit ” (Asta-i seara de Crăciun), dar nu l-a lăsat de izbelişte (în păcat şi în moarte), ci l-a căutat: ”Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9). Întrebarea nu se referă la o depărtare fizică, ci la una spirituală. Adam a căzut din starea în care l-a aşezat Dumnezeu prin creaţie. Deşi omul era cel care suporta consecinţele căderii - ”au cunoscut că erau goi“ (Fac. 3, 7) -, totuşi nu Adam a avut iniţiativa căutării ori întoarcerii la Dumnezeu, ci Dumnezeu Însuşi, fapt pentru care îi făgăduieşte un Răscumpărător: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” - (Fac. 3, 15). Această menţionare o găsim în colindele: “Doamne, a Tale cuvinte,/ care s-au scris mai-nainte,/ s-au plinit precum şi scrie/ Moise la carte întâie... ”, “Astăzi s-a născut/ Cel făr de-nceput/ Cum au spus proorocii”(O, ce veste minunată).
Întruparea lui Hristos
Întruparea lui Hristos constituie împlinirea profeţiei făcută omului de Dumnezeu, dar şi împlinirea tuturor prorocirilor, la momentul Bunei Vestiri:
“Colo-n sus pe vremea ceea,/ În frumoasa Galileia,/ O Fecioară vieţuia/ Ce Maria se numea./ Nazaret era oraşul / Unde ea-şi avea lăcaşul;/ Într-o zi Maria sta/ Singură şi se ruga./ Când de-odată ce văzuse?/ Casa toată se umpluse,/ De-o lumină lucitoare/ Ca lumina de la soare./ Îngerul Gavriil intrase/ La Sfânta Fecioară-n casă,/ Şi din zboru-i se opri/ «Bucură-te», îi grăi./ Nu te-nspăimânta Maria/ Că vei naşte pe Mesia/ Fiul al Domnului va fi/ Şi Iisus se va numi/ Care cu puterea sa/ Va împărăţi lumea/ Care cu a sa putere/ Ne va mântui de rele“ (Colo-n sus pe vremea ceea).
Naşterea lui Hristos
”Dumnezeu Preasfântul/ Colindând pământul/ A vrut să nu mai fie/ Potop şi urgie” (Dumnezeu Preasfântul); fapt pentru care Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume: “Pe Fiul în al Său nume/ Tatăl L-a trimis în lume/ Să Se nască/ Şi să crească/ Să ne mântuiască”. (O, ce veste minunată)
Colindul anterior menţionează Întruparea şi scopul ei, conform cuvintelor Sfântului Evanghelist Ioan: „Într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
Fiul lui Dumnezeu este veşnic asemenea Tatălui: ”Astăzi s-a născut/ Cel făr-de-nceput”, iar evenimentul Naşterii, deşi a avut loc în urmă cu peste 2.000 de ani, totuşi Fiul lui Dumnezeu e veşnic şi astfel ne face şi pe noi contemporani cu Sine. De aceea cântările sunt la timpul prezent, şi nu la trecut (Nouă azi ne-a răsărit).
Potrivit profeţiilor din Vechiul Testament, Fiul lui Dumnezeu - Soarele dreptăţii - va răsări: ”…şi voi face să răsară din Iacov o Odraslă” (Is. 65, 9 ); ”o stea răsare din Iacov” (Num. 24, 17); „şi va răsări pentru voi... Soarele dreptăţii” (Mal. 3, 20).
Colindele relevă fecioria Maicii Domnului şi deopotrivă însuşirea de Teotokos: “N-ai ştiut tu, Viflaime/ Cu câtă dragoste vine/ Cea mai Sfântă-ntre Fecioare/ A Domnului Născătoare?” (Viflaime, Viflaime).
De asemenea, se evidenţiază, pe de o parte, unirea firii dumnezeieşti cu firea umană în Persoana Fiului lui Dumnezeu: ”În colindă mi se-ngână/ Pui de om cu pui de cer” (Oaspeţi cu azur în gene). Autorul colindului îşi arată toată dragostea şi afecţiunea lui în sintagma “Pui de om cu pui de cer” faţă de ceea ce Sfânta Scriptură numeşte Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu; iar pe de altă parte, realitatea concretă a trupului născut al lui Hristos din Fecioara Maria: “Mântuitorul şi Izbăvitorul cu trup S-a născut” (Praznic luminos). Un trup aparent, aşa cum afirma erezia dochetistă, nu are nevoie de lapte pentru hrană, nici de scutece pentru înfăşare: „Nu mai plânge Maica mea/ Scutecele noi ţi-om da/ Preacurata/ Pruncul sfânt de-i înfăşa” (La Vitleem colo-n jos); “Nouă azi ne-a răsărit/ Domnul Iisus Hristos/ Mesia cel mult dorit/ Din Fecioară s-a născut/ Şi cu lapte s-a crescut/ Cu scutece s-a înfăşat/ Şi în braţe s-a purtat” (Nouă azi ne-a răsărit). Hainele nu pot sta pe o hologramă.
Versurile: “Pruncul s-a născut sărac/ Şi e frig şi e flămând” (Sus cer negru, jos ninsori), “Şi cu lapte s-a crescut” - arătă afectele firii umane a Mântuitorului.
Întruparea a fost întru smerenie: ”Hristos Iisus (…) Dumnezeu fiind, n-a socotit a fi o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor...” (Filip. 2, 5-7).
Colindele Nouă azi ne-a răsărit şi Doamne Iisuse Hristoase preiau acest adevăr: „Cum e robul S-a smerit/ Şi pe noi ne-a mântuit”; „Dumnezeu fiind din fire/ A luat chip de omenire”.
La Întruparea Domnului a participat întreaga creaţie: “Îngerii cântau/ Păstori’ fluierau/ Magii se-nchinau”, “Cerul arde(a) luminos”, “Steaua sus răsare”, „ieslea boilor”.
Dacă la jertfa Mântuitorului “pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Mt. 27, 51), la naştere “Ploaia caldă, Fiul scaldă” , “Vântul bate/ nu-l răzbate/ Neaua ninge, nu-l atinge”.
Consecinţa Întrupării este izbăvirea omului din robia diavolului: ”Şarpelui cumplit, capul( i) s-a zdrobit”.
Jertfă şi înviere
Sfântul Antonie cel Mare deduce Învierea din Întrupare. Dar Învierea nu e posibilă fără jertfă. Aşadar, colindele mărturisesc deopotrivă:
Jertfa: „Coroană de trandafiri, va fi mâine pătimiri” (Cetiniţă, cetioară), „Hristos vine-ncetinel, spre patimă ca un Miel” (Azi cu toţi să prăznuim), „Şi Te-ai dat spre răstignire/ Pentru a noastră mântuire/ O, Iisuse nume dulce/ Ne-ai scăpat prin sfânta-Ţi cruce” (Doamne Iisuse Hristoase);
Învierea: „Hristos a-nviat din morţi/ Ca să ne scape pe toţi/ Cu moartea, moartea călcând,/ Tuturor viaţă dând” (Cinstiţi creştini preaiubiţi) şi
Înălţarea: „Astăzi prea Bunul Hristos/ Pe norul cel luminos/ S-a-nălţat de pe pământ/ La Părintele cel Sfânt” (Vino astăzi toată firea).
Întrucât Tatăl ni L-a dăruit pe Fiul Său, se cuvine să ne aducem şi noi darul nostru Domnului, dar de rugăciune, de priveghere, de curăţenie sufletească: ”Sus boieri nu mai dormiţi/ Vremea e să vă gătiţi/ Casa să v-o măturaţi/ Nu dormiţi în astă seară/ Ci şedeţi la privegheală/ S-aşteptăm pe Domnul Sfânt/ Ca să vie pe pământ”, în Eshaton, la a doua Sa venire, întrucât judecata de apoi se va face nu în particular, ci fiecare cu neamul său (cf. Apoc. 7, 9). De aceea “Să ne fie de folos/ Nouă şi la neamul nost/ Naşterea lui Hristos” (Trei păstori). Iar mai presus de toate acestea ca să ne asemănăm cu Domnul: ”Române să fii bun” (Din an în an).
