Teologie după teologie

Sfinţii Părinţi nu ne-au oferit operele lor doar pentru a le păstra ca texte sacre, în care experienţa întâlnirii cu Dumnezeu se simte neîncetat. Ei şi-au dorit, fără îndoială, ca şi creştinii care urmau să fie viitorii beneficiari ai acestei moşteniri, să continue îmbogăţirea Tradiţiei şi să asigure dinamismul acesteia mai departe. Secolul al XX-lea a reprezentat unul dintre momentele în care teologii ortodocşi au realizat că învăţătura Sfinţilor Părinţi fusese lăsată la o parte şi trebuia reintegrată în gândirea, în cultura şi în viaţa actuală. Pentru a realiza, însă, acest lucru, a trebuit ca răspunsurile la probleme să fie adaptate la condiţiile existenţei cotidiene. Aşa a luat naştere această etapă extraordinară a teologiei contemporane: sinteza neo-patristică.

Condiţiile recuperării unei condiţii pierdute

Felul cum am reuşit să pierdem în teologia ortodoxă contactul cu scrierile Sfinţilor Părinţi şi cu Sfânta Scriptură se datorează nu doar unei influenţe a scolasticismului romano-catolic sau a apariţiei unor importanţi gânditori protestanţi. Trebuie remarcat că teologii romano-catolici au avut câţiva reprezentanţi de seamă, cel puţin în secolul al XX-lea, care au observat carenţele scolasticismului şi, reîntemeindu-şi gândirea pe operele patristice, au început să depăşească tentaţia sistematizării excesive. Henri de Lubac, Karl Rahner, Hans Urs von Balthasar sunt doar câţiva dintre aceştia. Pe de altă parte, protestantismul, prin opera lui Karl Barth, a cunoscut o apropiere în câteva puncte de gândirea ortodoxă, ceea ce nu a însemnat un progres de neglijat. Trebuie să admitem că, în secolele XV-XX, în teologia ortodoxă, teologi importanţi au fost foarte rari. De fapt, este greu să realizăm că, până în secolul al XIX-lea, atunci când începem să vorbim de un Alexei Khomiakov în Rusia, nu prea au existat teologi capabili să răspundă eficient problemelor ridicate de societatea în plină dezvoltare. Desigur, avem exemplul Sfinţilor Nicodim Aghioritul şi Paisie Velicikovski, dar trebuie să remarcăm că ei au fost prea puţin interesaţi de răspunsurile adresate problemelor societăţii şi a existenţei Ortodoxiei în lume. Rolul lor s-a concentrat exclusiv asupra reformării monahismului. Alte exemple cum ar fi Sfântul Petru Movilă sau Mitrofan Kritopoulos nu sunt chiar cele mai potrivite şi, oricum, ei au activat într-o perioadă destul de grea, în care influenţa otomană nu lăsa loc de prea multe discuţii ortodoxe. Rolul scrierilor Sfinţilor Părinţi a fost pus în valoare de Nicodim Aghioritul, Macarie ale Corintului sau Paisie Velicikoski, dar problemele Ortodoxiei în lume nu au fost atacate până în debutul secolului al XX-lea. Era nevoie de câţiva teologi care, prin experienţa lor duhovnicească şi înalta cultură, să ofere şi Apusului perspectiva ortodoxă. Era momentul ca şi Apusul să afle cum Tradiţia a putut fi păstrată prin credinţa curată a oamenilor asupriţi din Răsărit.

Teologi ortodocşi importanţi ai secolului al XX-lea

Fără discuţie, cei mai mulţi gânditori şi teologi ortodocşi ai secolului al XX-lea au provenit din Rusia. Aproape toţi au fost nevoiţi să activeze în exil, deoarece, începând cu 1917, Rusia a devenit un pământ interzis Ortodoxiei pentru mai bine de 70 de ani. Vladimir Lossky, Serghei Bulgakov, Nicolai Berdiaev, mergând pe urmele extraordinarului Vladimir Soloviov, au pornit misiunea ortodoxă a secolului al XX-lea. Urmaţi de generaţia unui fascinant Paul Evdokimov, dar cu sprijinul titanului Georges Florovsky sau al strălucitului liturgist Alexander Schmemann, ei au reuşit să ofere importante contribuţii care au oferit descrieri ale strălucitei moşteniri a Ortodoxiei unui Occident însetat de spiritualitate. Aşa a apărut Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris şi aşa s-au născut cele câteva programe închinate Ortodoxiei la diverse instituţii universitare importante. Nici teologia greacă nu s-a lăsat mai prejos, având reprezentanţi ca Ioannis Romanidis, relativ controversatul Christos Yannaras şi mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas. Teologia română a oferit un singur mare reprezentant pe plan internaţional, dar el urma să rămână drept unul dintre cei mai importanţi: părintele Stăniloae. Ca reprezentanţi ai teologiei ortodoxe din Serbia îi putem aminti pe Sfinţii Iustin Popovici şi Nicolae Velimirovici. Toţi au avut, iar unii dintre ei, care nu au trecut la cele veşnice, ca Yannaras sau Zizioulas, încă mai au multe lucruri de spus şi de oferit celor care privesc cu speranţă spre Ortodoxie şi moştenirea ei. Spaţiul nu ne oferă posibilitatea evocării importanţei fiecăruia, precum şi a teologilor ortodocşi convertiţi precum Olivier Clement, Elisabeth Behr-Siegel sau Karl-Christian Felmy.

Importanţa prezentării descoperirilor lor

Scopul acestei secţiuni va fi acela de a oferi, într-o manieră cât mai cuprinzătoare, dar şi într-un stil care să facă accesibile unui public cât mai larg analiza critică a contribuţiei teologilor din secolul al XX-lea. Este important, totodată, să oferim şi câteva materiale privind analize comparative între teologi ortodocşi importanţi şi câţiva teologi romano-catolici sau protestanţi care au efectuat o apropiere de credinţa ortodoxă. Printre aceştia se numără Henri de Lubac, Karl Rahner, Hans Urs von Balthasar, dar şi Karl Barth. Considerăm că este necesară existenţa unor materiale asupra teologiei contemporane, tocmai pentru că nu putem face greşeala de a trece cu vederea schimbările actuale ale societăţii, gândirii şi culturii. Ortodoxia nu a păstrat niciodată o atitudine dispreţuitoare faţă de creaţia lui Dumnezeu. Ortodoxia nu este despărţită de lume, nici pierdută în lume. Ortodoxia constituie acel aluat care trebuie să dospească frământătura, iar acest lucru nu se poate produce doar prin repetarea corectă şi continuă a elementelor Tradiţiei. Tradiţia ortodoxă este prin excelenţă dinamică şi trebuie să crească în continuare. Răspunsurile care trebuie adresate problemelor lumii moderne nu pot fi întotdeauna căutate în operele primelor veacuri, deşi orice tratare a unor aspecte actuale trebuie începută cu Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. De aceea, considerăm necesară şi urgentă descoperirea cu atenţie a operelor teologilor ortodocşi contemporani importanţi. Mai presus de toate, trebuie să înţelegem că, aşa cum spunea regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, "nu mai merge doar cu Ceaslovul şi Molitfelnicul". Atât preoţii, studenţii teologi, cât şi creştinii obişnuiţi trebuie să înveţe să mai citească şi altceva decât ziarele sau cărţile de rugăciuni. Ne aflăm în faţa unei societăţi în continuă schimbare, iar probleme nu ne aşteaptă până când ne vom trezi din adâncul somn al ignoranţei. Pentru a contracara actualele anomalităţi, trebuie să învăţăm să vorbim pe limba celor care le proliferează. Un Dan Brown, spre exemplu, nu poate fi contrazis cu două citări din canoane sau câteva versete învăţate în grabă. Este nevoie de mai multă cultură, mai multă ştiinţă, mai multă dorinţă de învăţare, dar şi de mai multă rugăciune, trezvie şi duhovnicie. Pentru a le îmbina corect, avem modelele Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor contemporani, în egală măsură. Misiunea acestei secţiuni va consta aşadar în familiarizarea cu temele actuale ale Ortodoxiei şi provocările lumii contemporane care au fost contracarate eficient sau regândite corect de teologii contemporani. Sperăm că răsplătirea cititorilor va fi aceea de a dobândi o privire echilibrată asupra misiunii Ortodoxiei în lumea actuală şi felul în care aceasta trebuie efectuată.

Concluzii

Ne vom ocupa pentru început de opera fiecărui teolog important printr-o serie de articole privind temele principale ale acesteia. O a doua etapă va consta în privirea concentrată asupra unei anumite teme şi compararea acesteia cu felul în care este tratată de un alt teolog. De asemenea vom încerca, apoi, să efectuăm şi o prezentare eficientă a intepretării Tradiţiei Ortodoxe din perspectiva teologiei romano-catolice şi protestante. Sperăm ca această secţiune să fie de folos tuturor celor care citesc cu interes materialele privitoare la misiunea Ortodoxiei în lumea contemporană şi să ofere soluţii pentru problemele cu care ne confruntăm adeseori.