Transcendenţa şi imanenţa sărbătorilor

Fiecare sărbătoare creştin-ortodoxă şi toate la un loc s-ar putea asemăna cu scara din visul patriarhului Iacob de la Betel, „sprijinită pe pământ; cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării...” (Facere 28, 12-13). Fiecare sărbă­toare bisericească se sprijină atât pe pământ, dovedind caracterul imanent al ei, dar, în acelaşi timp, cu vârful atinge cerul lui Dumnezeu, evidenţiind şi latura transcendentă a ei. În Duhul scării aceleiaşi sărbători identificăm, prin urmare, atât latura ima­nentă, adică mai aproape de pământ şi de uman, cât şi latura, aspectul sau dimensiunea transcen­dentă a sărbătorii, mai aproape de divin.

În fiecare sărbătoare, transcendentul ei se revelează sau se descoperă prin imanent, iar ima­nentul ei se ridică şi se transfigurează prin transcendent. Transcendentul sărbătorii este în primul rând evenimentul biblic din istoria mântuirii sau din viaţa şi istoria Bisericii pe care sărbătoarea îl comemorează, îl pomeneşte, îl repetă şi-l actualizează; iar imanentul unei sărbători constă în modul, momentul şi locul cadrului liturgic şi spaţiului eclesial, în care se ţine sau are loc sărbătoarea, după ciclul anual sau crugul anului bisericesc. Imanentul este „aici şi acum”-ul sărbătorii; iar transcendentul sărbătorii este „atunci” sau „în vremea aceea” şi „dincolo de” al sărbătorii. Cu alte cuvinte, imanentul sărbătorii este ceea ce poate fi simţit, trăit şi „atins” prin comemorare; iar transcendentul sărbătorii este tot ceea ce nu poate fi simţit şi trăit; şi cu atât mai puţin văzut, ci doar crezut şi contemplat prin credinţă. Orice sărbătoare are „două firi”: transcendentă şi imanentă, sau latura şi dimensiunea care ţine de cer şi de istoria mântuirii şi latura care ţine de pământ şi de rememorarea şi actualizarea evenimentului respectiv din această istorie a mântuirii. Transcendenţa sărbătorii este mai mult biblică sau evanghelică, profetică sau apostolică, pe când imanenţa sărbătorii este mai mult patristică, liturgică şi doxologică.

Imanenţa sărbătorii este „Sfânta”, iar transcendenţa este „Sfânta Sfintelor”

Transcendenţa şi imanenţa sărbătorilor nu pot fi înţelese fără legătura dintre Liturghie şi sărbătoare, pentru că toate evenimentele din istoria mântuirii se cuprind, se adună şi se actualizează în Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, care devine astfel miezul şi esenţa oricărei sărbători, prin textul sau pericopa Evangheliei respective, prin Taina Prefacerii la Epicleză şi prin Împărtăşirea euharistică de la priceasnă. Spre exemplu, Evanghelia aleasă şi rânduită care se citeşte la Sfânta Liturghie a unei sărbători ne revelează dimensiunea şi altitudinea transcendentă a Praznicului respectiv; fie că este Praznic Împărătesc, fie că este al Maicii Domnului, fie că este al sfinţilor din Sinaxar şi Calendar; iar Pastorala arhiereului la Naşterea Domnului şi la Învierea Domnului, predica lui şi a preotului în Duminici şi sărbători
exprimă şi configurează, împreună cu cântările bisericeşti din Octoih, Triod, Penticostar şi Minee, specifice sărbătorii, dimensiunea imanentă a acesteia.
Transcendenţa sărbătorii este verticala şi altitudinea ei, iar ima­nenţa sărbătorii este orizontul şi orizontala ei. Se cunoaşte faptul că, după cum Sfântul Proroc Ilie este singurul sfânt din Vechiul Testament care are o sărbătoare însemnată cu roşu în Calendarul bisericesc, la 20 iulie, tot aşa, Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi din perioada Triodului este singurul eveniment eshatologic, cu rădăcinile în viitor, respectiv de la sfârşitul viitorului sau timpului, care are o zi anumită de pomenire anticipativă şi cutremurătoare; pe când toate celelalte Duminici şi sărbători ne recapitulează marile evenimente din istoria mântuirii, avându-şi rădăcinile în trecut. Dogma Şederii Mântuitorului Iisus Hristos de-a dreapta Tatălui, după Învierea cea de a treia zi şi după Înălţarea la cer la patruzeci de zile - dogmă care stă neclintită pe piatra Revelaţiei Sfântului Arhidiacon Ştefan din sinedriu (Faptele Apostolilor 7, 55-56) -, ne aduce în Biserică, în casă şi în viaţa noastră, toate sărbătorile deodată, făcându-ne contemporani cu toate evenimentele sfinte din zilele de Duminică şi sărbătoare.

Rostul și locul sărbătorilor

Învierea Domnului o putem şi trebuie să o trăim pe cât posibil, în fiecare zi, dar o prăznuim doar la Paşti şi în perioada Penticostarului, reactualizând-o în fiecare Duminică. Astfel, numai sfinţii trăiesc toate sărbătorile într-o singură zi, pentru că ei, asemenea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, „sunt în Duh” în fiecare Duminică şi sărbătoare (cf. Apocalipsă 1, 10). În potirul sărbătorilor cu dată fixă sau cu dată schimbătoare, transcendentul fiecărei sărbători se coboară şi se revarsă, prin Duhul Sfânt, spre împărtăşire imanentului.
Însă, niciodată nu vei putea simţi harul Bunei Vestiri toamna sau darul Crăciunului vara. Nu îl poţi prăznui pe Sfântul Ilie în decembrie sau pe Sfântul Nicolae în august. Nu te poate „stropi” Boboteaza în august şi nici nu te poate înfiora Duminica Tomii în 30 ianuarie. Nu te poate întâmpina Întâmpinarea Domnului în Vinerea Patimilor - decât doar prin Sfânta Veronica - şi nici nu poţi avea Floriile în septembrie sau Ziua Crucii în mai, decât prin Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Nu-l poţi simţi profund duhovniceşte pe Sfântul Dimitirie Izvorâtorul de Mir în 23 aprilie sau pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruinţă în 26 octombrie decât prin asociere aghiologică şi omiletică; după cum nu poţi trăi Prohodul Maicii Domnului la Tăierea Capului sau Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul la 8 septembrie; putând doar asocia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului cu Intrarea în Ierusalim a Domnului sau salcia şi florile de la Florii cu frunzele de tei şi trandafirii de la Rusalii şi răstignirea Sfântului Apostol Petru cu capul în jos dimpreună cu Tăierea capului Sfântului Apostol Pavel din 29 iunie, cu Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august. Doar Anul Nou de la 1 ianuarie l-am putea strămuta la 1 septembrie!
Creştinul ortodox autentic trăieşte minunea Învierii Domnului în fiecare zi, dar prăznuieşte Paştile în fiecare an la sfârşitul Triodului şi la începutul Penticostarului şi în toate Duminicile din Anul bisericesc. Creştinul ortodox trăieşte Schimbarea la Faţă de asemenea în fiecare zi, dar prăznuieşte minunea de pe Tabor la 6 august. Creştinul ortodox contemplă Înălţarea Domnului şi Şederea Lui de-a dreapta Tatălui în fiecare zi, dar prăznuieşte Înălţarea în Joia celor patruzeci de zile de după Paşti. Creştinul ortodox trăieşte totodată şi Cincizecimea cea de fiecare zi şi prăznuieşte Cincizecimea în Duminica Rusaliilor. Transcendenţa sărbătorii sau a sărbătorilor este esenţa acestora, iar imanenţa sărbătorii şi a sărbătorilor este harul sau energia necreată care izvorăşte din fiinţa sărbătorii şi ni se împărtăşeşte în cotidianul şi cenuşiul zilelor. Transcendenţa sărbătorii este limba de foc a acesteia, iar imanenţa sărbătorii este vasul cu mir de nard de mare preţ al praznicului. La fiecare sărbătoare creştină şi bisericească, Iisus Hristos săvârşeşte întotdeauna în Biserică minunea înmulţirii pâinilor din pustie; şi, după trecerea oricărei sărbători, nouă ne rămân încă cele douăsprezece coşuri cu firimituri.
Însă, după cum toate sărbătorile Legii celei vechi au condus înspre Sărbătoarea Naşterii Domnului şi toate celelalte evenimente sfinte din Evanghelie sunt trepte spre Învierea Domnului, tot aşa, toate zilele de sărbătoare de după Înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime ne îndreaptă prin credinţă şi contemplaţie înspre Marea şi mult aşteptata Sărbătoare a Celei de A Doua Veniri a lui Hristos.