Uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă

Cea mai frumoasă, mai înaltă şi mai necesară îndeletnicire a omului este rugăciunea. Rugăciunea izvorâtă din iubire faţă de Dumnezeu este aducătoare de mari daruri, căci aceasta îl face pe om să dorească mai mult şi mai mult bucuriile şi binecuvântările veşnice din Împărăţia cerurilor, risipeşte îndoiala şi mângâie sufletul întristat. Rugăciunea, mai ales rugăciunea în Numele lui Iisus Hristos, devine lucrătoare în viaţa noastră, se dovedeşte a fi, după cum afirma arhimandritul Zaharia Zaharou, izvorul a tot ajutorul, numai în conlucrare cu harul dumnezeiesc şi dacă este făcută cu credinţă: „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Dacă rugându-se omul îşi exprimă dragostea sa faţă de Dumnezeu, înseamnă că omul care nu se roagă nu-L iubeşte pe Creatorul său, întrucât „măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre”¹. Părintele Zaharia ne mai face atenţi asupra unui aspect ce vizează viaţa omului pe pământ, şi anume: el spune, fundamentându-se pe învăţătura Părinţilor Bisericii, că uitarea de Dumnezeu
este cea mai mare patimă. „Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă, când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă”².

Foarte important, în urcuşul nostru duhovnicesc, este gândul permanent, pe de o parte la moarte, iar pe de altă parte la Dumnezeu. În acest sens, Părintele Ilie Cleopa spunea că cea mai mare înţelepciune, care îl păzeşte pe om de tot păcatul şi îl duce în Rai, este să vadă pururea moartea în faţa lui şi să aibă permanent în inimă şi în minte rugăciunea inimii: „Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. De asemenea, Părintele Cleopa sublinia că pentru a merge drept înaintea Domnului, întotdeauna omul trebuie să se folosească de două ziduri duhovniceşti: „Şi ca să porneşti drept îna­inte îţi trebuie două ziduri, dar nu din cărămidă, nu din piatră, nu din ciment, nu din fier, nu din lemn, ci două ziduri duhovniceşti. Să ai în dreapta frica lui Dumnezeu şi în stânga frica morţii. Pentru că, Sfânta Scriptură spune: Cu frica lui Dumnezeu, se abate tot omul de la rău. Cine are frica lui Dumnezeu în dreapta şi frica morţii în stânga merge drept înaintea Domnului”, spunea marele duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ.

Vedem, aşadar, cum această gândire smerită poate să-l schimbe din interior pe omul care doreşte cu adevărat să se pregătească încă din această viaţă trecătoare pentru dobândirea vieţii veşnice şi netrecătoare din Împărăţia cerurilor. Desigur, un rol major în tot acest demers spiritual îl are pocăinţa sinceră. O vorbă din popor spune: boala lungă, moarte sigură! Nu este de ajuns să plângem o vreme pentru păcatele săvârşite, sau pentru patimile care încă ne stăpânesc, să ne oprim un timp în a săvârşi păcatul, ca mai apoi să ne întoarcem din nou în mocirla de unde am plecat, gândind că Dumnezeu este bun şi iartă. Aceasta nu ar însemna decât o încredere necontrolată, absurdă şi iraţională în bunătatea lui Dumnezeu. „Dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este şi mai vinovată şi mai primejdioasă. Prin deznădejde omul îşi taie orice putinţă de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune şi păcătuieşte cu ştiinţă şi cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt şi duc la pieire veşnică”³, arăta părintele Petroniu Tănase. De aceea, păcatul, patima trebuie stârpite din rădăcină, adică de la primul gând nedemn şi iraţional care pătrunde în minte.

Pocăinţa adevărată, ca mijloc de curăţire a sufletului şi de reînnoire a chipului lui Dumnezeu în noi, trebuie să fie sinceră şi permanentă, deoarece numai aşa, în cele din urmă, ea, pocăinţa, ne va conduce la asemănarea cu Dumnezeu. Gândul permanent la Dumnezeu ca neuitare a Sa, rugăciunea smerită şi invocarea Numelui lui Iisus Hristos, gândul la moarte, pocăinţa sinceră şi faptele bune sunt mijloacele reale care ne asigură în mod cert un loc la ospăţul Stăpânului din Ierusalimul cel ceresc. Remediile necesare îndreptării şi dobândirii mântuirii le avem. Rămâne doar să ţinem cont de ele cât mai suntem în timp.

Note:

¹ Arhimandritul Zaharia Za­harou, Omul cel tainic al inimii, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2014, p. 96.

² Ibidem, p. 96.

³ Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 24-25.