Un Crăciun petrecut demult în Dacia

În prima zi de sărbătoare a Nașterii Domnului din anul mântuirii 270, bătrânul Episcop Evangelicus le vorbi creștinilor daco-romani adunați în catacomba de la marginea de miazănoapte a coloniei Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa despre cutremurul de timp de la Betleem, petrecut deodată cu Întruparea Cuvântului și venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, prin Nașterea din Sfânta Fecioară Maria și de la Duhul Sfânt.

În viziunea sa teologică, Episcopul daco-roman Evangelicus credea că, dacă la revelația de la Horeb, la Răstignirea Domnului de pe Golgota și la Învierea Lui cea de a treia zi, a fost de fiecare dată câte un cutremur de pământ – precum avea să fie și în vremea rugăciunii Sfinților Apostoli adunați în Ierusalim și în vremea cântării Sfântului Apostol Pavel, împreună cu Sila, de la miezul nopții, din temnița din Filipi –, la Nașterea Domnului va fi fost un cutremur de timp, deoarece, cugeta și spunea episcopul, timpul s-a cutremurat în atingere cu veșnicia prin minunea de la Betleem, minune arătată magilor de la Răsărit și vestită păstorilor de la Betleem. Și mai spunea episcopul, constatând că nici păstorii n-au văzut steaua magilor, precum aceștia; dar nici magilor nu li s-a arătat îngerul Domnului, noaptea lângă Betleem, precum păstorilor. Prin urmare, ceea ce a fost steaua pentru magi avea să fie îngerul pentru păstori; și atât steaua, cât și îngerul, pentru noi toți. În dreapta și în stânga episcopului stăteau și ascultau cucernic cei doi diaconi ai Episcopiei, Romanus și Dacus, cu câte o făclie în mână, împreună cu prezbiterii din sobor: Secundus, Terțius, Quartus, Quintus, Sixtus, Septimius, Octavius, Nonus, Decius și Decevalus, acesta din urmă îndepărtat stră-strănepot al marelui rege dac. În fiecare din cele trei zile ale sărbătorii Nașterii Domnului, Evangelicus le vorbi creștinilor în limba latină vulgară, presărând adeseori și cuvinte dacice auzite și învățate de la strămoșii săi și mai ales de la străbunica sa Dochia, dintr-o vilă rustica aflată nu departe de capitala Daciei Romane, numită în acea vreme Dacia Felix.

De-a dreapta Tatălui, în cer și cu oamenii pe pământ

În cea de-a treia zi a Sfintei Sărbători, Episcopul Evangelicus ținu slujba și le rosti predica nu în vechea catacombă, săpată de cei dintâi creștini de la Ulpia Traiana, ajunsă acum neîncăpătoare, ci, cu îngăduința tacită a guvernatorului provinciei, care intrase în taină în rândul catehumenilor, în spațiul interior al catedralei dacice începută și ridicată pe malul râului numai din pietre mari de râu, în locul numit „Anini”, având hramul „Duminica Apocalipsei” și ziua de pomenire a Părintelui său tainic. Acolo, din fața Altarului de piatră adus din munți și a crucii orânduite pe pământ din lespezi mari de piatră de râu, Episcopul Evangelicus le vorbi cre­din­cio­șilor mângâiați de razele soarelui care începeau a topi zăpezile despre cheia de boltă a întregii sale gândiri, cugetări și teologhisiri, ascunsă în cuvintele Sfântului Evanghelist Luca din Faptele Apos­tolilor, legate de revelația Sfântului Arhidiacon și întâiul Mucenic Ștefan din sinedriu. „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, și-au astupat urechile și au năvălit asupra lui. Și scoțându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre...” (Faptele Apostolilor 7, 55-58). În timp ce le vorbea despre viziunea Sfântului Arhidiacon Ștefan privitoare la șederea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel mort, înviat și înălțat la ceruri, de-a dreapta Tatălui, de unde iarăși va să vină a doua oară, pe norii cerului, ca să judece viii și morții, Episcopul Evangelicus simți, mai mult ca oricând, duhul Părintelui său din lumea de dincolo, alături de el, într-o profundă stare de comuniune, iubire și rugăciune. În acea clipă, un strigăt mare de uimire se auzi din rândul credin­cioșilor, cărora, deschizându-li-se ochii cei duhovnicești, din darul lui Dumnezeu, văzură și ei cu toții, asemenea Sfântului Ștefan, minunea și taina șederii lui Iisus Hristos de-a dreapta Tatălui, și „năvălind asupra lui” cu valuri de iubire și trăiri de evlavie, căzură în genunchi, strigând, precum martorii jertfei de pe Carmel la pogorârea focului din cer: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!” (III Regi 18, 39); iar Evangelicus, văzând și el acestea, rosti îngenunchind, precum Toma după opt zile de la Înviere: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Perdeaua ușilor împărătești ale cerului, deschisă și dată la o parte doar pentru câteva clipe, fu trasă la loc de o mână nevăzută și ochii tuturor se umplură de lacrimi de mulțumire, bucurie și recu­noștință. Evangelicus le porunci cu tărie să păstreze tăcerea cu privire la ceea ce zăriseră cu toții, iar ucenicul și tânărul creștin Septembrius primi ascultarea de a scrie mai întâi pe pergament, iar apoi să dăltuiască cu litere latine într-o lespede curată de marmură, tăiată din muntele de la miazăzi de Ulpia Traiana, minunea la care fuseseră martori cu toții, între zidurile catedralei dacice din pietre de râu.

Dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor mărturisi

Veniră și trecură și celelalte zile de sărbătoare, Ziua punerii Numelui lui Iisus și Ziua Botezului Domnului în Iordan, când, în apa ce avea să se numească mai târziu Odovașnița, Episcopul Evangelicus, ajutat de prezbiterii și diaconii săi, gândind la „râul cu apa vieții, limpede cum e cristalul” (Apocalipsă 22, 1), boteză în amiaza zilei de Epifanie pe toți catehumenii, iar la sfârșit și pe guvernatorul care, numai cu o zi înainte, îi aduse episcopului în taină vestea cu privire la hotărârea și porunca împăratului Aurelian de la Sirmium, de a retrage grabnic în câțiva ani admi­nistrația și armata romană de la nord de Dunăre, la sud de marele fluviu, datorită presiunii, atacurilor și invaziei goților. După sărbători, Episcopul Evangelicus dădu de știre despre acest lucru și prezbiterilor și creștinilor din Aquae și Micia, din Apulum și Germisara, din Potaisa și Napoca și chiar din îndepărtatul Porolissum. Creștinii din Tibiscus, Ad Mediam, Dierna și Drobeta, aflaseră mai devreme de intenția împăratului, fiind mai aproape de Viminacium și Sigindunum, aici slujind și păstorind sfântul preot daco-roman Montanus, viitorul mucenic, împreună cu soția sa Maxima, martirizați în 26 martie, anul 304. Bătrânul Episcop Evangelicus trimise vorbă și sfătui pe creștinii săi daco-romani să rămână pe cât posibil pe loc, încredințându-se și lăsându-se în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care după cum rânduiește valuri de har și binecuvântare, îngăduie și va îngădui și valuri de neamuri migratoare, ce vor izbi în limesul roman de pe Dunăre. Anii 271-275 împuținară, prin porunca împăratului Aurelian, populația Daciei Felix, dar sporiră numărul creștinilor daco-romani, prin lucrarea duhovnicească a Episcopiei de la Ulpia Traiana, iar ca un semn, la sfatul Episcopului Evangelicus, la poarta fiecărei case de creștin fu așezată câte o piatră de râu sau de munte ce avea de la facerea lumii câte o cruce albă în dăinuirea ei. În Râul Mare, episcopul însuși află, din voia lui Dumnezeu, o piatră cu crucea Sfântului Apostol Andrei în ea, piatră pe care o aduse și o așeză în fața bazilicii ctitorite de el în munți, pentru ca atunci când el va tăcea, aceste pietre cu cruci, ca și cele din ruinele catedralei dacice, să vorbească, de va fi cineva să le audă și să le înțeleagă.