Un mare misionar ortodox

Pe data de 13 decembrie, în urmă cu aproape treizeci de ani, a trecut în veşnicie unul dintre teologii ortodocşi de prim rang ai secolului XX, părintele Alexander Schmemann. Dincolo de idei, publicaţii sau repere biografice - toate acestea vizând contribuţia la propriul domeniu de competenţă -, aplecarea posterităţii asupra unor înaintaşi de anvergura părintelui Schmemann întâmpină principala dificultate tocmai în a reconstitui puţin din prezenţa lor reală în peisajul istoriei pe care au marcat-o definitiv.

A-l reduce pe fostul decan al Institutului "Sf. Vladimir" din New York doar la activitatea sa profesională şi publicistică - indiferent de acurateţea şi amploarea demersului - ar eşua în a surprinde dimensiunea reală a impactului său asupra contemporanilor şi lumii postume.

Pe urmele contribuţiei schmemanniene

La momentul sosirii sale în America, situaţia vieţii eclesiastice ortodoxe de acolo diferea radical de atmosfera în care crescuse în diaspora pariziană. Haosul jurisdicţional afecta toate palierele vieţii bisericeşti, inclusiv exprimarea liturgică. Particularismele lingvistice şi cultice făceau parte din recuzita ghetoizării etnice a ortodocşilor. Paul Meyendorff, succesorul lui Schmemann (şi actualul titular) la Catedra de Liturgică de la "Sf. Vladimir", detaliază tabloul: "Din moment ce mulţi erau foşti uniaţi, cultul lor era adesea latinizat. [...] Stilul muzical varia de la stilul de operă al curţii imperiale ruseşti de secol XIX până la prostopenia carpato-rusă şi galiţiană. Ciclul bogat al slujbelor zilnice şi săptămânale era redus, la scară largă, doar la Liturghia duminicală, adesea suplimentată de o slujbă numită Obedniţă. Cum era cazul şi al celorlalţi ortodocşi din America, cuminecarea era primită în mod normal numai o dată pe an. [...] Aşa-zisele "rugăciuni ale preotului" de la Liturghie erau recitate întotdeauna în linişte. Uneori, pentru a nu întârzia slujba, erau citite în avans ori chiar omise! Botezurile se oficiau în particular, doar cu participarea familiei şi a prietenilor, şi niciodată unite cu Liturghia euharistică. În seminare, pregătirea liturgică era limitată la detalii tipiconale, fără a se preda factori teologici sau istorici. Liturghia era doar ceva ce trebuia făcut pentru a îndeplini cerinţele formale ale Ortodoxiei" (Paul Meyendorff, "Fr. Alexander Schmemann's Liturgical Legacy in America", St. Vladimirâs Theological Quarterly, vol. 53, 2009, nr. 2-3, pp. 321-322). Insistenţa nicidecum întâmplătoare asupra acestei ample descrieri sugerează deja, în subtext, contribuţia schmemanniană uriaşă, actuală, providenţială la primenirea spirituală şi liturgică a Ortodoxiei americane.

Ca teoretician al Teologiei liturgice, Alexander Schmemann a revitalizat studiul acestei discipline în şcolile teologice americane (nu doar ortodoxe) printr-un discurs academic, adresat cititorului şi contextului contemporan, prin efortul de întoarcere la sursele şi spiritul Tradiţiei creştine autentice. Introducere în Teologia liturgică, tradusă şi în limba română, rămâne o lucrare clasică, nelipsită din bibliografia obligatorie pentru aprofundarea Teologiei liturgice (chiar şi în unele şcoli catolice sau protestante). Însă cercetarea teologică văzută ca scop în sine era de neconceput pentru Schmemann!

În lucrarea consacrată Tainei baptismale, Din apă şi din Duh, A. Schmemann propune reevaluarea locului Botezului în cadrul cultului. Botezul nu ar trebui înţeles exclusiv ca un ritual privat, ci şi ca un eveniment deschis întregii comunităţi creştine. Întrucât Liturghia euharistică reprezintă manifestarea deplină a Bisericii locale şi a comuniunii în Hristos, încorporarea unui nou membru în Biserică ar trebui reintegrată în Liturghie, aşa cum se practica în primele veacuri creştine. Schmemann pledează pentru săvârşirea Tainei baptismale în Biserică şi în cadrul Sfintei Liturghii, împotriva practicii răspândite pe atunci în comunităţile americane de a celebra Botezul acasă ori într-un cadru restrâns.

Totuşi, cea mai profundă urmă a impactului fostului decan de la "Sf. Vladimir" asupra vieţii eclesiastice americane este, fără îndoială, legată de Sfânta Liturghie şi de practica euharistică. Părintelui Schmemann i se datorează în mare măsură revitalizarea celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, rostirea cu voce tare a rugăciunilor preotului, promovarea limbii engleze în cult, dar, mai ales, revenirea la împărtăşirea frecventă a credincioşilor, apel care i-a consumat o energie nebănuită la amvon, la catedră, în scrierile, chiar şi în interpelările sale din Sinodul american. Impactul primului manifest euharistic schmemannian, Postul Mare, poate fi intuit din simpla statistică a vânzării acestei cărţi pe piaţa americană: în 1968 era prima carte editată de St. Vladimir's Seminary Press, cu un stoc iniţial de 3.000 de exemplare, epuizat în mai puţin de trei săptămâni; alături de alte două lucrări ale sale, Pentru viaţa lumii şi Din apă şi din Duh, Postul Mare conduce şi astăzi, după patru decenii, în topul best-seller-urilor editurii newyorkeze.

Un sondaj realizat în 1992 de Paul Meyendorff - în calitate de secretar al Bisericii Ortodoxe din America - în rândul clerului acestei instituţii dezvăluia cifrele provizorii ale unei moşteniri prematur şi, finalmente, imposibil de cuantificat: "rezultatele erau uluitoare: 80% [dintre clerici, n.n.] citeau o parte sau toată anaforaua liturgică cu voce tare; 95% încurajau împărtăşirea frecventă; 39% oficiau Botezurile unite cu Liturghia euharistică" (P. Meyendorff, "Fr. Alexander Schmemann's Liturgical Legacy...", p. 325).

Alexander Schmemann, în condeiul celor ce l-au cunoscut

Pentru cititorul interesat de o incursiune concretă, tulburătoare în viaţa şi gândirea părintelui Alexander Schmemann, lectura Jurnalului său (tipărit de Editura Reîntregirea în 2004) oferă cea mai intimă întâlnire cu omul, preotul, decanul care îşi imortaliza, în cele zece caiete de însemnări zilnice descoperite în biroul său, gândurile sau aşteptările, bucuriile şi dezamăgirile.

În prezentarea de faţă, ne vom opri la două mărturii "oculare" ale unor personalităţi marcante care l-au cunoscut îndeaproape. Mai întâi, iată cum îl descria Sophie Koulomzin, "femeia ortodoxă a secolului XX", care i-a fost profesoară în Franţa şi apoi colegă în America, la "Sf. Vladimir": "Mi-l amintesc de când era un băieţel de 8 ani, elev într-o clasă la care predam marţea şi sâmbăta în şcoala noastră din Paris. A fost înzestrat şi sclipitor şi un liturgist remarcabil, dar aş zice că adevăratul lui geniu stătea în abilitatea de a vedea şi recunoaşte noi nevoi, noi situaţii şi să reacţioneze faţă de ele într-un mod cu adevărat profetic. A fost un campion al cauzelor noi, dar nici o cauză nu era mai importantă pentru el decât cea a persoanei umane implicate individual. Grija pastorală pentru persoana umană nu a fost niciodată afectată de rolul important pe care l-a avut în stabilirea unor noi politici bisericeşti. Cred că nu a existat niciodată vreo persoană "neinteresantă" pentru el. De asemenea, a fost destul de incapabil să se conformeze la imaginea tradiţională a preotului ortodox clasic, pios. Simţul umorului l-a însoţit mereu şi, ocazional, a oferit prilej de ofensă tradiţionaliştilor ruşi, dar a fost calitatea care i-a permis să se adreseze noii generaţii şi să facă vie credinţa creştină şi plină de sens pentru aceasta. A fost un orator remarcabil, evitând toată retorica religioasă obişnuită, iar neaşteptatul, neobişnuitul, răsturnările simple ale discursului său au câştigat atenţia şi înţelegerea auditoriului său" (Sophie Koulomzin, Many Words: A Russian Life, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, New York, 1980, p. 297).

Cea de-a doua mărturie vine însă din cu totul altă direcţie: timp de două decenii, Radio Libertatea a difuzat, pentru ortodocşii din fostul lagăr comunist al URSS-ului, predicile duminicale ale celui ce se identifica vag drept "Părintele Alexander". În 1971, când A. Solzhenitsyn recunoştea sub vocea radiofonică pe decanul de la "Sf. Vladimir", autorul rus laureat al Premiului Nobel afirma: "Vreme îndelungată, cu încântare spirituală, am ascultat în serile de duminică, ori de câte ori a fost posibil, predicile părintelui Alexander (numele său nu a fost niciodată anunţat) de la Radio Libertatea. Şi am fost uimit cât de genuină, cât de contemporană şi de ce înalt nivel este arta lui de a predica [...]. Nici o notă de falsitate, nici o iotă de retorică, fără vreun recurs gol la formă sau la ritual obligatoriu care provoacă disconfort pentru ascultător şi pune, atât pe predicator, cât şi pe acesta, în situaţii jenante. Întotdeauna o gândire adâncă şi sentiment profund [...]. Şi atunci, destul de recent, mi s-a "descifrat" că este părintele Schmemann" (""Concern" Publishes Solzhenitsyn's Letter About Father A. Schmemann", The Orthodox Church, January 1973, p. 1, http://www.schmemann.org/memoriam/solzhenitsyn.html, 11.12.2010).

A fost un mare misionar ortodox într-o lume dominată de alte valori şi idei şi un restaurator fidel al cultului răsăritean în conţinuturile sale autentice. Contribuţia părintelui Alexander Schmemann nu se rezumă însă la numărul lucrărilor de referinţă semnate, altminteri impresionant, ci îi depăşeşte cu mult opera.