Unicitatea chipului lui Dumnezeu din noi

Dat fiind că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, tot ceea ce este afirmat cu privire la El trebuie să fie deopotrivă afirmat şi cu privire la om. Păstrând proporţiile, desigur. Viaţa oamenilor presupune schimb, solidaritate, identitate. Libertatea, capacitatea de a ne modela prin proprie iniţiativă fie spre bine, fie spre rău, este înscrisă în firea noastră. E şansa noastră de a ne împărtăşi de Dumnezeu, care nu este gelos, cum erau zeii din Olimp, în a ne oferi îndumnezeirea. Sau, dimpotrivă, ne putem mutila sufleteşte. De reţinut e faptul că alegerea noastră ne va marca pentru eternitate.

Potrivit viziunii ortodoxe, chipul lui Dumnezeu din om este un lucru care nu poate fi anulat. El poate fi acoperit de păcat, desfigurat şi murdărit, dar nu poate fi distrus, este un dar care nu mai poate fi luat înapoi. Chipul lui Dumnezeu se reflectă şi în libertatea cu care a fost înzestrat omul. Libertatea exterioară de a călători, de a trăi unde vrem, de a publica cărţi, de a ne întâlni cu alte persoane poate fi diminuată sau chiar suprimată. Dar libertatea interioară rămâne întotdeauna intactă, oricât de mari ar fi presiunile exterioare.

Şi ea poate fi zdruncinată de persecuţii, dar nu poate fi aneantizată. E ceea ce Soljeniţîn a subliniat pe drept cuvânt în opera "Primul cerc". Prizonierul Bobinin, chemat înaintea lui Abakumov, atotputernicul ministru al securităţii statului din vremea lui Stalin, îi spune cu un aer sfidător: "Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine". Abakumov este mirat: el poate tortura orice prizonier, îi poate suprima viaţa, iar Bobinin nu are nici un mijloc de a riposta. Ei bine, nu, răspunde Bobinin; şeful poliţiei secrete nu îi poate înspăimânta decât pe cei care au "mult de pierdut".

Bobinin a pierdut tot, totul cu excepţia libertăţii sale interioare, şi pe aceea nici un minister al securităţii statului nu poate să i-o confişte.

În Vechiul Testament, un exemplu elocvent de libertate este cel al patriarhului Avraam. Printr-o alegere personală şi-a abandonat pământul natal, rudele sale şi casa părintelui său; fără cea mai mică idee despre locul unde va merge, el se îndreaptă spre necunoscut (Fac. 12, 1-4). "Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate" (Fac. 15, 6). Actul său de credinţă este de asemenea un act de libertate, o afirmare a chipului divin şi, astfel, a faptului de a fi o persoană autentică.

Avraam nu este sclavul mediului în care trăieşte, ci este stăpân pe sine. Dar, la o măsură mult mai impresionantă, putem vorbi despre Maica Domnului, care în Noul Testament este un exemplu de libertate adevărată, de persoană autentică, după chipul lui Dumnezeu, când, în momentul Bunei Vestiri, ea alege în mod liber primirea, acceptarea mesajului Arhanghelului Gavriil. Cum a scris unul dintre sfinţii celui de-al doilea mileniu, Nicolae Cabasila: "Întruparea Cuvântului n-a fost doar opera Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt… ci, de asemenea, a fost şi lucrarea liberei voinţe şi a credinţei Fecioarei…

Doar după ce i s-a spus cum va fi aceasta şi după ce a fost încurajată, Dumnezeu a făcut din ea maica Sa şi a primit de la ea trupul pe care ea a vrut să I-l ofere în mod liber. Precum El a fost zămislit prin propria Sa liberă alegere, la fel şi ea a devenit Maica lui Hristos conform voinţei sale liber consimţite".

Nu este o coincidenţă că Întruparea lui Hristos care reînnoieşte chipul lui Dumnezeu din om este posibilă tocmai prin act de voinţă deliberată, prin reafirmarea libertăţii umane. Scopul venirii lui Hristos fiind ridicarea chipului căzut, Mântuitorul vine în acelaşi timp pentru a ne face liberi (In. 8, 36).

Dumnezeu nu face niciodată lucruri identice

După cum chipul lui Dumnezeu se referă la libertate, libertate exercitată în legătură cu harul lui Dumnezeu, ea implică inepuizabile posibilităţi de manifestare.

Fiecare dintre noi fiind liber, exprimă chipul lui Dumnezeu în el într-o manieră care îi este proprie, inimitabilă. În fiecare din noi se ascunde o comoară nepreţuită care nu aparţine altcuiva decât nouă. Fiecare trebuie să-şi amintească că este unic; nici o fiinţă identică lui sau ei n-a trăit vreodată înainte ca ea să se nască, căci dacă s-ar fi născut cineva mai înainte identici cu noi, nu ar mai fi fost nevoie să existăm. Dumnezeu nu face niciodată de două ori acelaşi lucru, şi aceasta pentru că toate nu se fac decât o singură dată, încât fiecare fiinţă umană aparţine eternităţii. De la fiecare dintre noi Dumnezeu aşteaptă ceva nou şi diferit, ceva ce nu a aşteptat de la nici o altă persoană din câte au fost create şi nici nu va mai aştepta de la altcineva.

Fiecare are vocaţia de a aduce ceva la desăvârşire în această lume, de a face acel lucru desăvârşit în maniera proprie lui; cosmosul are nevoie de fiecare fiinţă umană în specificitatea sa. Hristos nu mă va întreba niciodată de ce nu ai fost Moise sau Serafim de Sarov. El mă va întreba: "Pentru ce nu ai fost tu Kallistos?"

Acest sens al unicităţii chipului divin în fiecare persoană este minunat transpus într-un text din Rusia kieveană, "Învăţătură pentru prinţul Vladimir Monomahul":

"Cine nu va cânta şi slăvi puterea Ta, minunile Tale şi frumuseţile acestei lumi? Cât de armonios este alcătuit cerul! Cum au fost create soarele şi luna şi stelele, întunericul şi lumina, pământul şi apele, o Doamne!… Şi noi contemplăm această minune: omul pe care Tu l-ai zidit din ţărână; şi cât de felurite sunt chipurile oamenilor. Dacă noi am putea să adunăm lumea întreagă la un loc, nu am găsi două feţe asemenea, ci fiecare are prin înţelepciunea lui Dumnezeu propriul chip."

Fiecare faţă (prosopon) sau persoană umană este distinctă şi diferită. Prin faptul că fiecare dintre noi este unic şi irepetabil, el sau ea sunt infinit de preţios. Fiinţele umane nu sunt unităţi interşanjabile, stereotipi care să poată fi programaţi automat pe calculator.

Persoana umană nu poate fi măsurată cantitativ. Fiecare, unic fiind, are o valoare absolută şi trebuie considerat ca un scop în sine, şi nu ca un mijloc care să-ţi permită să atingi un alt scop; trebuie văzut ca subiect, şi nu ca un obiect.

Homo viator

Filiaţie divină, libertate, unicitate, valoare infinită, toate acestea sunt incluse în faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu. Acesta semnifică încă un lucru în plus, mişcarea, creşterea, progresul dinamic, ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea epektasis.

În versiunea ebraică originală a cărţii Genezei, cei doi termeni, chip şi asemănare, erau probabili sinonimi. Dar Părinţii greci au văzut îndeobşte o diferenţă de sens aici. "Orice fiinţă cuvântătoare este după chipul lui Dumnezeu", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, "dar numai cei buni şi drepţi ajung la asemănarea cu El."

Chipul, în această interpretare, face referire la darurile originare, voinţă liberă, conştiinţă, raţiune, care sunt oferite tuturor fiinţelor umane şi pe care nu le pierde nimeni niciodată total. Asemănarea, din contră, exprimă ţinta finală care trebuie atinsă prin folosirea corectă a libertăţii, a raţiunii…

Chipul reprezintă punctul de plecare, asemănarea, punctul de sosire, terminus. Cei păcătoşi, pentru că nu încetează să fie fiinţe umane, continuă să poarte în ei pecetea chipului lui Dumnezeu, dar numai sfinţii exprimă asemănarea cu El pentru că aceasta implică plenitudinea vieţii în Dumnezeu, îndumnezeirea.

Orice persoană este astfel un pelerin care urmează drumul de la chip la asemănare. Faptul de a fi om semnifică ideea de a fi călător, de a fi pelerin.

Persoana este esenţialmente dinamică. "Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă…" (Filip. 3, 14), spune Sfântul Apostol Pavel, şi aşa "ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3, 18)."

Fiecare frontieră implică un dincolo de ea, orice limită presupune transcenderea ei, fiecare sfârşit este un nou început. Să fii în mod real uman înseamnă să nu fii niciodată satisfăcut de tine, ci întotdeauna să speri la mai mult, înseamnă să fii permanent însetat, să fii însetat de infinit.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din "La Trinité, coeur de notre vie", Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité, tome 36, 1984)