Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Unitate? Doar în Dumnezeu!

Unitate? Doar în Dumnezeu!

Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 11 Feb, 2020

Textul Sfânt scoate în evidență faptul că valoarea unității este dată de obiectivul pentru care ea este realizată. Omul făcut după chipul Treimii este destinat asemănării, prin har, cu Dumnezeu, iar aceasta este lucrare teandrică, deopotrivă a lui Dumnezeu, Cel Atotmilostiv, și a omului liber și responsabil, lucrător al virtuții și ferindu-se de păcat. De aceea, Sfânta Scriptură pune accent pe faptul că reîntregirea omenirii este dorită și așteptată, dar aceasta trebuie să fie expresia extincției păcatului și trebuie să fie o unitate în Dumnezeu.

 Adeziunea cu scopul răzvrătirii față de voința Celui Sfânt apare prezentată la începutul istoriei omului, în Facerea, capitolul 3. În ciuda interdicției divine de a nu mânca din rodul pomului din mijlocul raiului, Eva acceptă ispitirea șarpelui și tot ea îi dă lui Adam să mănânce. Ca să scoată și mai clar în evidență învoirea lor spre încălcarea poruncii, Sfântul Efrem Sirul scrie: „Cuvântul ispititor nu i-ar fi dus în păcat pe cei ispitiţi, dacă ispititorul nu ar fi fost călăuzit de însăşi dorinţa lor”.

Prima relatare despre o unire a tuturor oamenilor sub același ideal ne este prezentată în Facerea, capitolul 6, însă într-o evidentă retorică de condamnare a ei. Pământul, cu toate cele create pe el dintru început „bune foarte” (Fac. 1), a devenit „stricat”, „căci tot trupul se abătuse de la calea sa” (v. 12). Accentul nu e pus însă pe vreun păcat săvârșit de umanitate, ci pe perpetuarea răului până la normalizarea lui. Răul e acum firea oamenilor și a creației întregi: „Toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (v. 5). În acest tablou apocaliptic, Noe, în singularitatea sa caracterizată de faptul că „era om drept şi neprihănit (...) şi mergea pe calea Domnului”, este ultima speranță. Toți ceilalți „oameni ai timpului său” (v. 9), prezentați ca o unitate omogenă redusă la individ, „tot omul” (v. 13), vor fi pierduți de sub cer prin potop. Cunoscând firea slabă și disponibilitatea omului de a se uni împotriva voii sfinte, Dumnezeu a hotărât să nu mai blesteme pământul pentru faptele omului, „pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui” (Fac. 8, 21).

La Turnul Babel, declarația oamenilor „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (Fac. 11, 4) este o proclamare a eliberării de preju­decăți și constrângeri, convenții sociale și norme religioase. Emanciparea umanității păcătoase unite prin identitatea de limbă conduce spre o revoltă similară celor două prezentate mai îna­inte și atrage judecata divină, care vine însă acum sub forma amestecării limbilor și a împrăștierii oamenilor pe întreg pământul. Oamenii ajung să își prioritizeze nevoile și interesele specifice identității lor rasiale, religioase, etnice, sociale sau culturale și să prefere alianțele doar cu cei din același grup. Tocmai aceste noi destincții culturale și geografice impuse la Babel, și care conduc spre o teritorializare a identi­tăților, au împiedicat omenirea să ajungă din nou la o astfel de unitate împotriva ordinii și stăpânirii lui Dumnezeu.

Unitatea de cinstire a lui Dumnezeu, condiție a unității naționale

Istoria poporului ales este una cu urcușuri și coborâșuri, fapt evident în timpul judecătorilor, dar și al regilor. Aflat în mijlocul poporelor idolatre, expus direct credinței politeiste a canaaniților, poporul Israel are datoria sfântă de a refuza sincretismul regional și să se separe categoric de „lumea din afară”, afirmându-se ca popor sfânt, în relație proprie exclusivă cu Dumnezeu (Deut. 7, 6). Unitatea poporului ales derivă din unitatea și unicitatea lui Dumnezeu exprimată categoric în Vechiul Testament: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!” (Deut. 6, 4). Fiecare israelit trebuia să reexperimenteze unitatea națională prin reînnoirile anuale ale Legământului cu Unul Dumnezeu în Ierusalim. Pelerinajul, celebrările cultice, citirile și confirmările la unison ale împlinirii poruncilor, hotărârilor și legilor divine erau cele care defineau comuniunea socială, dar și pe cea religioasă.

Stăpânirile regilor idolatri au deviat parcursul istoric al poporului ales de la drumul salvării sale religioase. În astfel de timpuri potrivnice, regele Iosia (640-609 î.Hr.) propune reformarea propriului popor prin așezarea sub ascultarea de Dumnezeu. El este exemplul liderului care își pune sufletul în calea lui Dumnezeu, oferindu-ne nouă, celor de astăzi, o adevărată lecție de istorie sfântă. Pentru el, unitatea înseamnă a fi în acord cu Legământul lui Dumnezeu. Iar în vremea sa acest deziderat se putea realiza doar prin respingerea închinării idolatre și a ideologiilor false, slujire autentică, ascultarea voinței divine proclamate în cuvântul lui Dumnezeu din Scriptura Sa cea Sfântă. Și ceea ce el reliefează cu tărie este că restaurarea sănă­tății spirituale a națiunii, a slujirii adevărate și a unității în Dumnezeu nu este o chestiune privată, ci una teologică, pentru că „adunarea” lui Israel era poporul lui Dumnezeu. Unitatea națională este determinată și garantată de unitatea religioasă, exprimată prin citirea publică a Scripturii și centralizarea cultului. Astfel, Ierusalimul devine centrul religios al poporului ales, dar și singurul loc sfânt unde națiunile Îl găsesc pe adevăratul Dumnezeu, unde dispersia, definită și prin conflict, se atenuează prin unitatea în pacea întâlnirii cu Cel Sfânt, după cum afirmă profetic Isaia: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo. Multe popoare vor veni şi vor zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale». Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim. El va judeca neamurile şi la popoare fără de număr va da legile Sale. Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2, 2-4).

Unitatea mărturisirii credinței într-un Domn, o credință, un botez în Biserică

Primii creștini au înțeles că poporul lui Dumnezeu este cel care este unit cu Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Prin urmare, și apartenența fiecăruia la Biserică înseamnă comuniune cu Hristos, precum mădularele distincte fac parte din același trup. Biserica nu este înțeleasă doar ca adunare locală, ci ca adunare a tuturor adunărilor în numele lui Hristos, de pretutindeni.

Unicitatea și unitatea Bisericii, ca atribute ființiale ei, sunt expresia libertății și diversității persoanelor care compun trupul eclesial. Părintele Stăniloae reliefa unitatea teologică, și nu doar instituțională, prin cuvintele: „Iisus Hristos, ipostasul supremei afecţiuni şi raţiuni, intră cu noi într-o comuniune ca de la om la om, într-o legătură interumană, umanizându-ne deplin prin îndumnezeire”. Creștinismul, spunea același, „este taina creşterii unei persoane din altă persoană”.

Vocația omului este sfințenia, ce nu înseamnă doar o depășire individuală a răului în lume, ca soluție morală. Sfințenia se dobândește prin conlucrarea omului cu Duhul lui Dumnezeu, adică și prin înlăturarea autosuficienței și a revoltei față de Creatorul. Sfințenia este participarea locală la unitatea universală, în Dumnezeu, în Euharistie. Anticipată în Vechiul Testament prin poporul ales, Biserica este prezența tuturor celor care mărturisesc liturgic credința în „Sfintele sfinților”, făcând astfel dovada unității în Dumnezeu prin cultul orientat spre eshaton, când Hristos Domnul va domni peste toți și toți vom fi una în El (Ioan 17, 21-23).