Uşile pocăinţei adevărate deschid uşile Împărăţiei cerurilor

Într-o lume şi vreme în care se vorbeşte tot mai des despre Inteligenţa artificială (AI) şi beneficiile aduse omenirii de aceasta, în care AI ia locul într-un mod perfid darului lui Dumnezeu - gândirii umane şi facultăţilor omului de a cunoaşte prin judecăţi, noţiuni şi raţionamente, precum şi credinţei - în care omenirea merge după etica dizolvantă a lui anything goes - merge orice, într-o societate supusă de multe ori fără voia ei procesului secularizării, a vorbi despre pocăinţă, post, rugăciune, urcuş duhovnicesc, credinţă, Cruce şi Înviere poate părea cel puţin desuet. Cu toate acestea, noi creştinii nu trebuie să ne abatem de la poruncile dumnezeieşti, de la urcuşul întru răbdare pe calea mântuirii, spre ţinta noastră care este Hristos. Timpul Bisericii, ritmat de slujbele sfinte, este timpul binecuvântat după care ne ghidăm în viaţă.

Odată cu Duminica Vameşului şi a Fariseului am intrat în perioada liturgică a Triodului, cale luminoasă ce ne conduce, fără îndoială, spre Înviere, spre întâlnirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat. Perioada Triodului, prin slujbele Bisericii, care sunt de o mare frumuseţe, prin textele care se citesc în cadrul cul­tului divin public, dar şi prin culoarea veşmin­telor liturgice, ne reaşază în starea de fii ai lui Dumnezeu, îndemnându-ne la pocăinţă şi ridicându-ne din moarte la viaţă împreună cu Hristos. Timpul Triodului este de fapt un urcuş duhovnicesc spre Înviere, în care credinciosul este permanent călăuzit şi întărit mai ales prin duminicile care descoperă, fiecare la momentul potrivit, importanţa smereniei, a pocăinţei, a postului, a jert­fei, a nevoinţelor duhovniceşti, a credinţei şi a rugăciunii, virtuţi care duc la sfinţenie.

Ca perioadă liturgică, Triodul se deschide cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi se încheie în Sâmbăta Sfintelor Pătimiri, fiind alcătuită din trei săptămâni premergătoare Postului Mare şi cele şapte săptămâni ale Păresimilor. Denumirea Triod provine de la cartea de cult cu acelaşi nume, Triod (trei cântări): dacă în celelalte cărţi de cult canoanele sunt alcătuite din nouă cântări, Triodul are canoane compuse din trei cântări. Cei care au compus aceste canoane au fost Sfântul Teodor Studitul († 826) şi fratele acestuia, Sfântul Iosif († 830).

Începând cu prima duminică a Triodului, în cadrul Utreniei se cântă frumoasa şi emoţionanta cântare „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă...” arătându-ne astfel că fără pocăinţă sinceră nu putem înainta pe calea mântuirii. Pocăinţa, ca mod de vieţuire a celor angajaţi în urcuşul duhovnicesc la care se referă Părinţii Bisericii, este o cale spirituală pe care trebuie să păşească toţi oamenii, indiferent de perioada istorică pe care o tranzitează, indiferent de moda tim­pului, de specificul cultural al societăţii, de de­prinderile colective sau de fizionomia morală a colectivităţii. Pentru că, de fapt, pocăinţa este o atitudine pozitivă, este părăsirea unui trecut ruşinos şi păcătos şi ridicarea ochilor spre Dumnezeu, de la Care ne vin iertarea, bucuria şi harul.

Uşile pocăinţei adevărate deschid uşile Împărăţiei cerurilor, pentru că prin pocăinţă, care este pusă în legătură cu Taina Spovedaniei, numită şi „botezul lacrimilor”, se iartă păcatele şi se reface comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Numai pocăindu-se pentru păcatele sale, numai având privirea aţintită spre Hristos, omul este capabil să îşi vadă propria sărăcie lăuntrică. Atunci vede limpede că fără harul lui Dumnezeu nu este cu adevărat liber, ci constrâns de griji şi de patimi. De aceea, a avea gândul lui Hristos nu este pentru credincios îngrădire, ci libertate, nu este izolare, ci comuniune, nu este cădere, ci ridicare şi înălţare deasupra tuturor celor lumeşti, trecătoare. 

Inima smerită Dumnezeu nu o va urgisi

Părintele Zaharia Zaharou subliniază că omul îşi va putea afla negreşit inima, adică eul său cel mai lăuntric, „prin răbdarea ruşinii pentru păcatele sale în Taina Spovedaniei. Hristos ne-a mântuit pătimind pentru noi ocara Crucii. Asemenea şi credinciosul, atunci când iese în afara taberei acestei lumi (cf. Evrei 13, 11-12), neţinând seama de părerea şi de cinstirea ei, şi ia asupră-şi ruşinea propriilor păcate, dobândeşte o inimă smerită. Dumnezeu îi primeşte acest simţământ de ruşine pentru păcatele săvârşite ca pe o jertfă de mulţumire şi îl face părtaş harului ce izvorăşte din înfricoşata Sa Jertfă pe Cruce” (Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii [1 Petru 3, 4], pp. 18-19).

Pocăinţa sinceră trebuie însoţită însă în permanenţă cu rugăciunea, cea mai înaltă şi necesară îndeletnicire a omului. Rugăciunea şi pocăinţa sunt izvorul a tot ajutorul care ne vine de la Dumnezeu. Să parcurgem cu bucurie şi speranţă această perioadă frumoasă a anului bisericesc, neabătându-ne nici într-o parte, nici în cealaltă, pentru ca la finalui ei să ne întâlnim cu Hristos Iisus, „Cel prin Care sunt toate şi noi prin El” (Romani 8, 6).