Viața lor, o jertfă pe altarul teologiei

Sfinții Trei Ierarhi au rămas în conștiința Bisericii ca învățători ai credinței ortodoxe, trăită în Sfânta Liturghie și mărturisită prin cuvânt plin de putere și prin scrierile lor, împlinindu-se astfel cuvântul psal­mistului: „În tot pământul a ieșit vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi 18, 4). Au fost mari și pentru că s-au născut în familii ancorate statornic în credință, mărturisind Adevărul fără preget. Nu au căutat cinste și onoruri. Ar fi putut să ocupe locurile cele mai înalte în societatea vremii lor, dar au ales slujirea lui Hristos într-o dăruire totală, întărind Biserica în vremuri de încercare.

Iradiind sfințenie, chipul luminos al Sfinților Trei Ierarhi a străbătut veacurile. Prin călăuzirea harului, ei au realizat fericita sinteză între învățătura creștină și cultura clasică, între adevărul Sfintelor Scripturi și filosofie, ­între omilia creștină și retorica antică, înțelegând împreună cu Clement Alexandrinul că, pentru lumea păgână, filosofia s-a descoperit ca un alt Legământ. Astfel, cultura și educația epocii au fost puse în slujba credinței creștine. Sfântul Vasile cel Mare, „mare dascăl al credinței ortodoxe, înțelept păstor al vieții bise­ricești, bun organizator al monahismului răsăritean și înnoitor al Liturghiei”, așa cum l-a numit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, deși a trăit doar 49 de ani, a făcut din întreaga sa viață o mărturisire a credinței autentice. Bunicii Sfântului Vasile supraviețuiseră cumplitelor per­secuții din vremea împăratului Maximin, fiind numiți de bunul său prieten Grigorie „mucenici vii, propovăduiri tăcute”, căci așa gândeau: dacă Domnul, în Legea Veche, a izbăvit poporul, cu atât mai mult pe „luptătorii bunei-cinstiri”. Acolo, pe malul râului Iris, în locul unde se refugiaseră Macrina cea Bătrână și familia ei, Vasile avea să adâncească rugăciunea, isihia și înflăcărarea pentru viața Bisericii. În Cuvântul de laudă închinat Marelui Vasile, Sfântul Grigorie avea să spună: „Capadocienii nu au altceva mai caracteristic decât statornicia în credință și dragostea sinceră pentru dogma Sfintei Treimi”. Se cuvine să amintim legătura marelui ierarh capadocian cu țara noastră, Dacia Carpato-Pontică din acea vreme. Știm că Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, martirizat în anul 372, era rudă cu ­Sfântul Vasile cel Mare, care a cerut lui Iunius Soranus, guvernatorul militar al Scythiei Minor, să trimită moaștele Sfântului Sava în cetatea Cezareea din Capadocia. În același timp, Sfântul Vasile cel Mare s-a interesat de creștinarea goților din ținuturile daco-romane.

Ascetic și contemplativ, Marele Vasile nu a rămas indiferent la problemele lumii și nu s-a izolat, neglijând provocările veacului și rănile pricinuite de schisme și erezii. Trăirea creștină, îndemna el, să fie asumată cu smerenie, nu cu înfumurare și viclenie, ci în bună înțelegere și unitate. Asta înseamnă să fii ucenicul lui Hristos!

Vocația slujirii lui Hristos

Anul 379, Constantinopol. Nici o biserică nu se mai afla în stăpânirea ortodocșilor, ci a ereticilor. Sfântul Grigorie este chemat să apere dreapta credință de învățăturile eretice. Tocmai de aceea, capela în care „teologul Sfintei Treimi” a rostit celebrele Cuvântări Teologice a fost numită în chip profetic Anastasis, adică Învierea.

Pentru un student teolog și, prin voia lui Dumnezeu, un viitor slujitor al Bisericii, scrierile Sfântului Grigorie Teologul nu pot să rămână doar printre paginile unui curs universitar, ci trebuie să coboare în viața lui, să-i lumineze conștiința și să-i deschidă orizontul unei vieți vrednice de slujirea Sfintelor Taine, neuitând că „grija cea mare este mântuirea sufletului”. Fără această înțele­gere, căutând să fie „lăudat cât mai mult de mulțime” și luându-și singur libertatea de a face orice, slujitorul își uită menirea și ajunge, spune Sfântul Grigorie în tratatul său Despre preoție, „să cultive plăcerile proprii”, împlinindu-se în chip nefericit cuvântul profetului Isaia: „A ajuns preotul ca și poporul”. Preotul „să meargă pe calea cea împărătească” și să aibă întotdeauna discernământ, căutând, ca un medic iscusit, să vindece bolile sufletești ale oamenilor. El nu trebuie să uite că întreaga sa lucrare și toată slujirea lui se fac în numele „adevăratului Păstor”, Hristos Dumnezeu: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu luminat, ca să apropii pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții”.

Liturghie și filantropie

Ca un adevărat apostol al iubirii, Sfântul Ioan Gură de Aur învață că Hristos este prezent în Biserică prin Trupul și Sângele Său, prin cuvântul Său, dar și prin tot omul care suferă de foame, de sete, de singurătate, și îi trimite pe ucenicii Săi ca să-l ajute și să-l îngrijească: „Nimeni să nu se creadă scutit de această slujire!”. „Vrei să cinstești Trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat. Cel care a spus: Acesta este trupul Meu, și prin cuvânt a întărit lucrul, Același a spus și: Flămând M-ați văzut și nu M-ați hrănit  și: Întrucât n-ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Trupul lui Hristos de pe altar are nevoie de suflet curat; iar cel gol și cel flămând au nevoie de multă îngrijire. Să învățăm, dar, să filosofăm și să cinstim pe Hristos, așa cum vrea El. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-L cinstim așa cum vrea El, nu cum socotim noi.”

Taina lui Hristos se descoperă în crucea grea a celor care suferă, căci „Hristos colindă străzile și drumurile străin și pribeag, căutându-și adăpost. Milostenia deschide cerurile. Pe toate acestea știindu-le, să semănăm cu dărnicie, ca să secerăm rod și mai îm­bel­șugat și să avem parte de bu­nătățile cele viitoare.” Ca nimeni altul în toată Tradiția vie a Bisericii, Sfântul Ioan a arătat că ospățul euharistic trebuie să fie nedespărțit de masa milosteniei: „Tainele din fața noastră nu sunt fapte ale puterii omenești. Domnul, Care le-a săvârșit atunci la cina aceea, Același le săvârșește și pe acestea acum. Masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci și pe aceasta tot El. Acesta este foișorul unde era El, cu ucenicii Lui atunci. De acolo a plecat la Muntele ­Măslinilor. Să plecăm și noi de aici spre mâinile săracilor. Munte al Măslinilor este locul unde sunt săracii. Mulțimea de săraci sunt măslini sădiți în casa lui Dumnezeu, care picură untdelemnul de care avem nevoie dincolo, pe tărâmul celălalt, untdelemnul pe care l-au avut cele cinci fecioare înțelepte. Nici un om cu inimă de piatră să nu se apropie de Sfintele Taine, nici unul care este crud și nemilos, nici unul care este cu totul necurat.”

Milostenia nu se face cu osten­tație, fariseic, de ochii lumii, ci urmând lui Hristos, care „S-a dat pe Sine pentru viața lumii”: „Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, iar tu, tu nu dai nici măcar o bucată de pâine Celui care a fost răstignit pentru tine! Atunci când El moare de foame, tu treci fără să-L vezi. El a murit pentru tine, iar tu nu Îi dai nimic!”. Prin Pătimirea Sa, Hristos Se identifică deplin cu cei care suferă, cu toți cei neputincioși, săraci și mar­ginalizați: „Am postit pentru tine, acum Îmi este foame tot pentru folosul tău; Mi-a fost sete când eram răstignit pe Cruce, Mi-e ­sete din nou prin cei săraci, ca să te aduc la Mine, ca tu să devii milostiv și să te mân­tuiești”. Sfântul Ioan arată însă că sărăcia omului este o povară suportată, în schimb suferința Lui este asumată; una este lipsă, cealaltă este desăvârșire a iubirii.

Amintind cuvintele Scripturii, Sfântul Ioan Hrisostom deschide atât perspectiva vieții Bisericii aici și acum, cât și orizontul eshatologic deja inaugurat prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu: „Tu m-ai primit în casa ta, Eu te voi primi în Împărăția Tatălui Meu; tu Mi-ai potolit foamea, Eu te voi ierta de păcate; tu M-ai văzut străin, Eu voi face din tine un cetățean al cerului; tu Mi-ai dat pâine, Eu îți voi da Îm­părăția ca moștenire. Tu M-ai ajutat în ascuns, Eu voi spune față de toți că tu ești binefăcătorul Meu!”.