Viaţa monahală: calea desăvârşirii

Odată cu apariţia monahismului, un mod special de viaţă a apărut în Biserică, care însă nu a proclamat o nouă moralitate. Biserica nu are un set de reguli morale pentru laicat şi un altul pentru monahi, nici nu împarte credincioşii în categorii, după obligaţiile lor faţă de Dumnezeu. Viaţa creştină e la fel pentru toată lumea.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că toţi creştinii au "existenţa şi numele de la Hristos". Asta înseamnă că adevăratul creştin trebuie să-şi alipească viaţa şi conduita de Hristos, lucru care este adesea greu de făcut în lume.

Tot ce e dificil de făcut în lume, în viaţa monahală, e mereu încercat cu multă dăruire. În viaţa sa duhovnicească, călugărul pur şi simplu încearcă să facă ceea ce orice creştin ar trebui să facă: să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Principiile fundamentale ale monahismului nu sunt diferite de cele ale vieţii tuturor credincioşilor, şi asta se vede mai ales din istoria timpurie a Bisericii, înainte de apariţia monahismului.

În tradiţia Bisericii există o preferinţă clară înspre celibat decât înspre căsătorie. Cu toate acestea, această atitudine nu e deloc ostilă căsătoriei, care e recunoscută ca o Taină de mare valoare duhovnicească, ci se referă doar la obstacolele de ordin practic pe care căsătoria le pune în calea asumării unei vieţi duhovniceşti. De aceea, încă din zilele de început ale creştinismului, foarte mulţi credincioşi decideau să nu se căsătorească.

Viaţa creştină a fost asociată de la început cu lepădarea de sine şi sacrificiul: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Hristos ne cheamă să ne dăruim întru totul: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).

În sfârşit, rugăciunea fierbinte şi neîncetată, ascultarea faţă de Părinţii Bisericii, iubirea şi supunerea faţă de alţii, asemenea tuturor virtuţilor esenţiale ale vieţii monahale, au fost cultivate de membrii Bisericii încă de la început.

Căsătoriţi sau nu, trebuie să respectăm aceleaşi porunci

Nu e nevoie să demonstrăm că un călugăr şi un om căsătorit duc vieţi diferite, dar acest fapt nu schimbă responsabilităţile comune pe care le au faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Sale. Fiecare dintre noi are un dar deosebit spre slujirea trupului Bisericii lui Hristos. Oricare mod de vieţuire, fie căsătorit, fie în obştea monahală, este circumscris în egală măsură poruncilor lui Dumnezeu. Prin urmare, nici un mod de vieţuire nu poate fi luat ca scuză pentru ignorarea sau respectarea în parte a chemării lui Hristos şi a poruncilor divine. Ambele căi cer efort şi hotărâre.

Poruncile Mântuitorului cer o rigoare a vieţii pe care cei mai mulţi dintre noi o asociem doar monahilor. Nevoia unui comportament decent şi aşezat, condamnarea belşugului şi stăruinţa în cumpătare, evitarea vorbirii în deşert şi chemarea la iubire dezinteresată sunt îndemnuri adresate nu doar călugărilor, ci tuturor credincioşilor.

În vremurile de început ale creştinismului, "fuga de lume" nu implica neapărat schimbarea locului în care se trăia, ci pur şi simplu schimbarea vieţii. Dar traiul printre oameni care nu poartă grija respectării legilor lui Dumnezeu face dificil, dacă nu imposibil, răspunsul la chemarea lui Hristos, lucru pe care îl afirmă până şi Sfântul Vasile cel Mare într-una din lucrările sale. Cu toate acestea, nu înseamnă că "ruperea de lume" garantează mântuirea, deşi este un pas important. Când un om se dedică întru totul lui Dumnezeu şi poruncilor Lui, nimic nu îl mai poate împiedica să se mântuiască. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "viaţa într-un oraş nu ne împiedică să împlinim poruncile lui Dumnezeu dacă suntem plini de râvnă, iar tăcerea şi singurătatea nu sunt de nici un folos dacă suntem leneşi şi neglijenţi". Altădată, el spune că e posibil pentru fiecare dintre noi, monahi şi laici deopotrivă, "să ne pocăim, să plângem şi să ne rugăm lui Dumnezeu veşnic şi în mod încontinuu".

Oricine se poate mântui în Hristos

Monahismul creştin a fost întotdeauna asociat cu liniştea sau tăcerea, care este văzută mai mult ca o condiţie interioară decât una exterioară. Tăcerea exterioară este necesară pentru a ajunge mai uşor şi mai deplin la liniştea interioară. Această linişte nu este aceeaşi cu inerţia sau inacţiunea, ci mai degrabă cu trezirea vieţii spirituale. Este o vigilenţă intensă şi devotament total faţă de Dumnezeu. Retrăgându-se într-un loc liniştit şi examinându-se pe sine, călugărul reuşeşte să se cunoască mai bine, să se lupte cu patimile mai în profunzime şi să-şi cureţe inima, astfel încât să fie găsit vrednic de descoperirea lui Dumnezeu.

Tatăl Sfântului Grigorie Palama, Constantin, a trăit o viaţă de linişte ca senator şi membru al curţii imperiale din Constantinopol. Esenţa acestui mod de viaţă presupunea detaşarea faţă de patimile lumeşti şi devotament deplin faţă de Dumnezeu. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Palama spune că mântuirea în Hristos e posibilă pentru oricine: "Ţăranul şi pielarul, pietrarul, croitorul şi ţesătorul şi în general toţi cei care îşi câştigă traiul cu ajutorul mâinilor sale şi prin sudoarea frunţii, cei care îşi dezrobesc sufletele de bogăţie, faimă şi comoditate sunt cu adevărat binecuvântaţi". În acelaşi fel, Sfântul Nicolae Cabasila spune că nu e nevoie ca cineva să fugă în pustiu, să mănânce hrană neobişnuită, să-şi schimbe îmbrăcămintea, să-şi ruineze sănătatea sau să încerce orice alt lucru de acest fel pentru a rămâne devotat lui Dumnezeu. Dezvoltarea monahismului a început însă în timpul împăratului Constantin cel Mare, cam în acelaşi timp, în diferite locuri din sudul Mării Mediterane, Egipt, Palestina, Sinai, Siria şi Cipru, iar curând după aceea a ajuns în Asia Mică şi apoi în Europa.

Viaţă de obşte şi eremiţii

Cea mai comună şi mai sigură formă de viaţă monahală este cea chinovitică. Într-o chinovie, totul se împarte: locuinţa, mâncarea, munca, rugăciunea, efortul, grijile, frământările şi realizările. Ea este comunitatea creştină ideală, unde nu se face nici o diferenţă între "cele ale mele" şi "cele ale tale", iar totul e gândit pentru a cultiva un duh de frăţietate. Într-o chinovie, ascultarea fiecărui monah faţă de stareţ şi faţă de obşte, bunătatea iubitoare, solidaritatea şi ospitalitatea sunt de cea mai mare importanţă. Precum atrage atenţia Sfântul Teodor Studitul, întreaga comunitate a credincioşilor ar trebui să fie în cele din urmă ca o "chinovie".

În cele din urmă, viaţa de completă însingurare e practicată de isihaşti sau pustnici. Pustnicii erau nucleul original în jurul căruia au crescut primele comunităţi monahale şi, chiar după ridicarea marilor chinovii, pustnicii au continuat să fie cele mai harismatice persoane din trupul Bisericii. Chiar şi aşa, pustnicii se pregăteau în cadrul unei obşti înainte de a se însingura. Chiar în Sinodul de la Trulan, canonul al patrulea hotăra ca oricine dorea să devină pustnic, să treacă mai întâi prin trei ani de viaţă obştească.

Mulţi văd celibatul ca o caracteristică decisivă a vieţii monahale. El este de fapt o viaţă care încearcă să fie un exemplu al vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, haina monahală mai este numită uneori "haina îngerească". Asta nu înseamnă totuşi că celibatul este cel mai important aspect al vieţii monahale; este doar ceea ce face această viaţă distinctivă. Toate celelalte obligaţii, chiar şi celelalte două voturi monahale ale ascultării şi sărăciei preocupă în mod special pe toţi creştinii. Bineînţeles, acestea capătă o dimensiune specială pentru călugări, fără a se schimba lucrurile în esenţă.

Toţi creştinii trebuie să păstreze poruncile lui Dumnezeu, dar asta presupune muncă. Firea umană căzută, înrobită de patimile sale şovăieşte când vine vorba de îndeplinirea acestei datorii. Ea caută mai degrabă plăcerea şi evită suferinţa provocată de lupta contra patimilor şi egoismului. Viaţa monahală caută tocmai uşurarea acestei munci. Pe de altă parte, "lumea", mai ales în societatea secularizată a zilelor noastre, face din ce în ce mai grea încercarea cuiva de a deveni ascet.

(Traducere de Cristian Bostan din "The monastic life the way of perfection", prof. Georgios Mantzaridis, 6 noiembrie 2011, http://www. pemptousia.com /2011/11/the-monastic-life-the-way-of-perfection-the-holy-mount-athos/)