Vina smochinului şi roadele bune din brazdele inimii

În Sfânta și Marea Luni din Săptămâna Pătimirilor Domnului, Biserica ne aduce aminte de Iosif, cel frumos atât la trup, cât și la suflet. Este vorba despre Iosif, fiul cel mai mic al Patriarhului Iacov, născut din Rahila și care impresionează prin dorința de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorința de a se păstra curat la trup și prin faptul că a fost bun și binevoitor cu frații săi, care l-au vândut în Egipt.

Iosif este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel vândut de Iuda, unul din cei doisprezece ucenici ai Lui, este o preînchipuire a Fiului care a împlinit întru toate voia Tatălui ceresc „ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8).

Fericitul Iosif, fiul Patriarhului Iacov, este vrednic de amintit acum la începutul Săptămânii Mari pentru toate ce le-a trăit ca om, pentru toate umilințele și suferințele îndurate.

La fel ca Iosif, Mântuitorul Hristos a fost invidiat de iudei, a fost vândut de către Iuda Iscarioteanul, a fost închis în groapa întunecată a mormântului, din care a înviat a treia zi cu slavă și cu strălucire, împărățind peste Egiptul duhovnicesc, adică peste păcat și peste toată domnia nedreptății. Așa cum Iosif a hrănit cu pâine în vremea foametei pe popor, tot așa și Hristos Domnul ne hră­nește cu Pâinea vieții, cu Trupul și Sângele Său pe care ni-L oferă spre iertarea păcatelor și spre dobândirea vieții de veci.

Așa cum Iosif i-a iertat pe frații săi pentru faptul că l-au vândut străinilor, tot așa și Hristos iartă pe cei care L-au hulit, L-au batjocorit și L-au condamnat la moarte, rugându-Se Tatălui: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Haina înmuiată în sânge, care i-a fost înapoiată Patriarhului Iacov - ca semn al morții lui Iosif - simbolizează hlamida roșie pe care a îmbrăcat-o Mântuitorul în timpul Sfintelor Sale Pătimiri. Sfântul Andrei Criteanul în Canonul Mare spune: „De s-a și sălășluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării și a scuipării Tale a fost aceasta”.

Cele petrecute cu Iosif arată mai întâi prefigurarea chenozei Mântuitorului, Care, făcându-Se om, S-a făcut fratele nostru al tuturor oamenilor, ca și Jertfa Sa pe crucea Golgotei, pentru mântuirea nea­mului omenesc.

De aceea și imnograful ne îndeamnă întru această zi, gră­indu-ne: „Să urmăm credincioșilor curăției lui Iosif; să cunoaștem pe cel ce a cinstit firea omenească cea cuvântătoare, viețuind cu toată paza prin virtutea cea lucrătoare”.

Tot în această zi, pomenim și o minune pe care Domnul Hristos a făcut-o spre înțelepțirea credincio­șilor, și anume, negăsind fructe într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce, și îndată, acesta s-a uscat (Matei 21, 18-21). Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină de blân­dețea Mântuitorului Cel cuprins mereu de o infinită iubire față de oameni, ca și față de natura încon­jurătoare.

Acest moment are menirea de a ne atrage atenția că noi oamenii suntem chemați spre rodire, spre fapte bune și compasiune și că Domnul așteaptă de la noi „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8).

Smochinul cel neroditor, care a fost blestemat și s-a uscat, este o pildă pentru noi, ca să știm că Mântuitorul Hristos răsplătește nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci și răul pe care aceștia îl săvâr­șesc, ca și îndărătniciile și neangajarea lor spre binele comunitar.

Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea pentru care pricină a fost blestemat smochinul, ne spune: „Pentru ca să le dea curaj ucenicilor și să-i întărească. Până atunci Hristos făcuse numai bine, nu pedepsise pe nimeni, trebuia dar să dea dovadă că are puterea de a pedepsi, ca să afle și ucenicii, și iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de bună voia Sa îi iartă și nu-i usucă”.

Smochinul uscat îi simbolizează și pe credincioșii care se apropie de Domnul doar cu buzele, nu și cu inima, având doar frunze, nu și roade. Sfântul Ioan de Kronstadt ne lămurește și el: „Smochinul neroditor de lângă cale suntem noi. La noi vine Răsăditorul vieții noastre Domnul Iisus Hristos și, din păcate, aproape întotdeauna găseș­te în noi numai griji lumești, numai frunze, iar roadele credinței, ale grijii din răsputeri pentru mântuirea sufletelor noastre nu se găsesc deloc. Or, fiecare dintre noi a fost lăsat pe pământ tocmai ca să aducă roade duhovnicești”.

Smochinul cel neroditor reprezintă omul care afișează un chip cucernic, plin de evlavie, dar, din păcate, credința lui este stearpă, iar inima împietrită. Sfântul Maxim Mărturisitorul, referindu-se la această stare de lucruri, spune: „Oamenii, în loc să dea aparența că sunt drepți, să caute mai bine să fie drepți, dezbrăcând cămașa moralității fățarnice și îmbrăcând fără prefăcătorie pe cea virtuoasă cum vrea Cuvântul dumnezeiesc ca în felul acesta să petreacă viața în evlavie, arătând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor decât oamenilor fățarnica înfăți­șare din afară a purtării morale”.

Sfinții Părinți adaugă și o pricină tainică a uscării smochinului, prin faptul că pomul cunoștinței binelui și răului din Eden a fost smochinul și, din frunzele lui, protopărinții noștri Adam și Eva și-au făcut acoperământ trupului după căderea în păcatul neascultării. De aceea Domnul l-a blestemat să nu mai facă rod, care a fost pricina păcatului strămoșesc. Păcatul însuși se aseamănă, spune Isidor Pelusiotul, cu smochina, pentru că are dulceața plăcerii, lipiciunea păcatului și, mai apoi, cu usturimea și iuțimea conștiinței care mustră pentru săvârșirea lui.

Biserica a rânduit, așadar, pomenirea smochinului neroditor în această zi, acum, la începutul Săptămânii Mari, tocmai pentru a ne îndemna la pocăință, la umilință și la săvârșirea faptelor celor bune. Să urmăm așadar îndemnului pe care-l auzim acum în cântările Triodului: „Să nu te ajungă suflete vina smochinului, ci te nevoiește ca să rodești roade bune din brazdele inimii, aducându-le lui Hristos, Făcătorul tău în pocăință”.

Se cade, așadar, ca, luând aminte la cele pe care ni le pune în fața ochilor noștri sufletești sfânta noastră Biserică în această zi de luni a Săptămânii Mari, să ne străduim ca să agonisim și noi roadele Duhului, curăția sufletească și trupească, cinstea și devotamentul lui Iosif cel frumos, ca și credința nefățarnică, lucrătoare prin iubire. Prin Taina Pocăinței să ne apropiem de Domnul ca să dobândim iertarea păcatelor, iar prin împăr­tă­șirea cu Sfintele Taine - Trupul și Sângele Său - să ne unim desă­vârșit cu Hristos, ca să putem viețui împreună cu El în „ziua cea neînserată” a Împărăției Sale.

Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos să ne învrednicească și pe noi ca să fim împreună cu El - chiar dacă anul acesta, din binecuvântate pricini, nu vom putea fi prezenți fizic la sfintele slujbe din această Săptămână a Sfintelor Pătimiri - să-L însoțim, la casele noastre, pe drumul Calvarului, să trăim cu El suferințele Lui, să ne răstignim și să ne îngropăm împreună cu El, ca să putem învia întru slava Sa, zicându-I din inimă curată și smerită: „Eu sunt, Doamne, pomul cel neroditor, care nu aduc nici o roadă de pocăință și mă tem de tăiere și de focul cel nestins mă înfricoșez. Pentru aceea mă rog Ție: mai înainte de sfârșit, întoarce-mă și mă mân­tuiește ca un singur bun și de oameni iubitor”.