Virtutea pocăinței în imnografia Canonului cel Mare

Perioada Triodului are în componență cântări de tânguire pentru a ne accentua meditația asupra păcatelor, iar una dintre cele mai importante cântări specifice este Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, rostit fragmentat în prima săptămână și integral joi, în Duminica a 5-a a Postului Mare.

Se obișnuiește, conform tipicului, ca slujba Pavecerniței să fie oficiată la ceasul al 10-lea din zi. Canonul din prima săptămână a postului se cântă pe glasul al 6-lea, care se distinge față de celelalte prin faptul că ondulațiile melodice sunt mai triste. Fiecare cântare a canonului începe cu un irmos, se continuă cu stihiri mai scurte și se încheie cu o laudă de preamărire adresată Sfintei Treimi și o laudă adresată Maicii Domnului. După ce se încheie numărul de cântări din canon distribuite zilei respective, se continuă, conform tipicului, slujba Pavecerniței Mari.

Meditație biblică și nou început de pocăință

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria conștiință, luminat de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăiește plânge că nu a urmat pilda virtuoasă a drepților virtuoși, ci robia patimilor arătate în mulți păcătoși, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alții s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.

Părintele Alexander Schmemann spune despre starea de pocăință regăsită în Canonul cel Mare că „arta este unică, cum Sfântul Andrei a țesut marile teme biblice - Adam și Eva, Rai și cădere, Noe și potopul, David și pământul făgăduinței și în cele din urmă Hristos și Biserica cu mărturisirea păcatelor și pocăința”.

Evenimentele istoriei sfinte sunt înfățișate ca evenimente ale vieții proprii, acțiunile lui Dumnezeu din trecut ca acțiuni ce vizează mântu­irea fiecăruia, tragedia păcatului și a înșelă­ciunii ca tragedie personală. Păcatul pe care îl descrie cu măiestrie imnografică în canon Sfântul Andrei Criteanul nu este al unui singur om, ci al firii omenești căzute, începând cu Adam, Eva, Cain, Lameh, Isav și alții, deci prin aceștia îmbină pocăința cu căderile în păcat sau biruința asupra păcatului având exemplu de îndreptare pe Abel, David, Lot, Avraam, Isaac și alții.

De asemenea, acest canon plin de lirism și elemente poetice prezintă și anumite exemple demne de urmat din Noul Testament, cum ar fi: fiul risipitor, samarineanul milostiv, Sfântul Apostol Petru, vameșul, cele cinci fecioare înțelepte, femeia gârbovă, tâlharul de pe cruce și alții; prin aceasta iarăși se arată că opera imnografică a Sfântului Andrei este un „monument de pocăință”.

Canonul aduce înaintea tuturor ca model de pocăință unul dintre cele mai bune exemple din Sfânta Tradiție și istoria patristică, anume pe Sfânta Maria Egipteanca, la care se adaugă însuși autorul acestei opere imnografice, Sfântul Andrei Criteanul.

Rugăciunea cea mai scurtă pe care o găsim în canon este aceeași cu care se ruga și vameșul și ea devine în canon ritmul și respirația pocăinței în stăruitorul stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă: „Astfel, timp de patru seri cele nouă stări ale Canonului îmi spun mereu istoria duhovnicească a lumii, care este de asemenea și istoria mea” (Pr. Alexander Schmemann).

Ca un ilustru imnograf, Sfântul Andrei Criteanul evidențiază virtutea pocăinței alegând cu iscusință diverse antiteze și comparații fie între persoane, fie între situații prin care iese la iveală importanța acestei virtuți și a schimbării modului de viață. Încă din primele tropare ale canonului, Sfântul Andrei ne pune înainte elementele din care trebuie să fie compusă adevărata plângere și tânguire a păcatelor, și anume recunoașterea stării de păcătoșenie, mărturisirea păcatelor și încercarea pe cât este posibil să fugim de cursele vrăjmașului care trag pe om în păcat.

Începutul pocăinței înseamnă, așa cum arată Sfântul Andrei Criteanul, „îndepărtarea de nebunia cea dinainte”. Această nebunie este starea de păcat și se aseamănă cu iraționalitatea animalelor, însă poate fi biruită prin lacrimile de pocăință care reprezintă începutul virtuții și, așa cum am arătat mai sus, lacrimile cele de părere de rău, de pocăință sau umilință reprezintă o componentă a acestei virtuți.

Greșelile noastre cele de voie și cele fără de voie, toate cele săvârșite cu cuvântul, reprezintă, după Sfântul Andrei, „lanțul cel greu al păcatului” de care ne putem izbăvi numai prin vărsarea sinceră în fața lui Dumnezeu a lacrimilor de pocăință și umilință, primul pas care duce la îndumnezeirea omului. Starea de pocăință vine din dorința omului de a se îndrepta, dar nu lipsit de puterea harică, pe care este dator să o ceară de la Dumnezeu.

Timpul pocăinței este acum, pentru că viitorul nu ne aparține nouă, ci lui Dumnezeu. El în nemăsurata Lui dragoste știe cât ne va îngădui pe pământ, iar pentru că timpul vieții este scurt, momentul în care noi trebuie să începem pocăința este acum. Greu îi este omului să ajungă la această virtute, dar dulce este rodul acesteia, căci ne spune imnograful: „Fără osteneli, suflete, nici fapta, nici gândirea nu se vor săvârși”. Așadar, omul, ostenindu-se și dorindu-și cu adevărat, va dobândi această stare harică și mântuitoare.

Textul canonului a fost scris într-o manieră în care realitatea vremii de astăzi se regăsește foarte mult, ca și cum ar fi o redactare recentă. Pe tot parcursul veacurilor, cursele vrăjmașului au fost întinse în multe feluri, el prezentând omului frumusețea cea trecătoare și aparent binele pentru un anumit interval, toate acestea doar pentru ca omul să cadă în păcate. În schimb, textul canonului îmbină trecutul cu prezentul și prin puterea cuvântului lovește tare în suflet numindu-l „iubitor de păcate” pentru căderile atât de multe.

Păcatul spurcă trupul cu plăcerile lumii și întinează sufletul cu răutățile și pornirile cele viclene, dar medicamentul, antidotul sau leacul prin care se tămăduiesc acestea îl reprezintă virtutea pocăinței, deoarece implică deodată trupul și sufletul, cerând de la suflet dorința tainică a vindecării, gândul cel bun și curat, iar de la trup lacrimi de umilință, metanii și fapte care să contureze virtutea aceasta.

Toate răutățile lumii vin și din pricina faptului că omul nu este conștient de gravitatea faptelor lui, de repercusiunile pe care le are păcatul. Canonul Sfântului Andrei se adresează conștiinței, aducând mărturii că omul aflat în agonia păcatului Îl caută pe Dumnezeu ca pe un pedagog desăvârșit: „Mă învață, Mântuitorule, să fac voia Ta!”.

Sfântul Simeon Metafrastul în rugăciunea a patra din Canonul euharistic spune: „Miluieș­te-mă, Doamne, că nu numai neputincios, ci și zidirea Ta sunt”. Același aspect îl evidențiază și Sfântul Andrei Criteanul în stilul unic, imnografic: „Am făcut fărădelege ca nimeni altul pe pământ. Dar fie-Ți milă Stăpâne, de făptura Ta și iarăși întru pocăință mă cheamă”.

Dumnezeu cel milostiv și întru toate drept nu trece cu vederea păcatul, dar a pus pocăința spre îndreptare, spre ridicarea din păcat. Cuvintele liturgice („Cel ce nu treci cu vederea pe cel ce greșește, ci pui pocăința spre mântuire”) ne dau îndrăzneala ca ori de câte ori păcătuim să ne ridicăm cu încredere, să nu cădem și în alte stări sufletești care ne pot adânci, cum este de pildă păcatul deznădejdii.

Pocăința este lepădarea de păcate, iar păcatul ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu. Prin pocăință, omul reface legătura spirituală cu Dumnezeu pe care o pierde atunci când se lasă amăgit de vicleanul vrăjmaș.

 Cât de mare și minunată este bunătatea lui Dumnezeu față de noi, cât de mare este bucuria întoarcerii la dreapta viețuire a omului! Aceasta poate fi înțeleasă și interpretată prin faptul că Dumnezeu nu-l silește pe om, ci cu răbdare bate la poarta inimii noastre; El nu disprețuiește neputințele noastre, ci, așa cum spune Sfântul Tihon, mereu caută în multe chipuri întoarcerea noastră și nu ne alungă atunci când ne întoarcem, iar de nu ne întoarcem, nu încetează să ne cheme.