Viziunea Fericitului Augustin asupra iubirii

În clipa în care iubim pe cineva, următorul gând este acela de a-l „avea“ sau de a fi cu el şi a-l iubi pentru totdeauna. Problematizarea mai veche, de origine platoniciană, a relaţiei dintre iubire şi frica de a nu pierde ceea ce iubim, aşa cum transpare din dialogul „Sympósion“ („Banchetul“ lui Platon), capătă o soluţie creştină în termenii în care Fericitul Augustin (354-430) defineşte dragostea ca „poftă“ (appetitus) sau „afect“ (affectus).

Fericitul Augustin susţine că fiecare afect este legat de un „obiect“ definit, şi este nevoie de acest obiect pentru a declanşa afecţiunea în sine, oferind astfel un scop pentru aceasta.

În aceşti termeni, iubirea este văzută ca fiind „un fel de mişcare“ spre un „obiect“ pe care-l ştim şi dorim ca fiind „bun“ (bonum). Urmându-l pe Platon atunci când spune că noi dorim doar ceea ce nu avem, deoarece credem că obiectul dorinţei este bun şi ne va face fericiţi, Augustin adaugă că, după ce vom avea obiectul iubirii, dorinţa noastră se termină, cu excepţia cazului în care suntem ameninţaţi cu pierderea lui.

În acest caz, dorinţa de a „avea“ se transformă într-o frică de „a pierde“. Altfel spus, în timp ce pofta (i.e., iubirea) urmăreşte binele, frica ne cauzează sentimentul de temere şi fuga de relele (malum) declanşate în urma pierderii „obiectului“ dorit. Consecinţa este că, atâta timp cât dorim lucruri efemere, suntem în mod constant sub ameninţarea acestei frici de a pierde ceea ce am câştigat.

Acesta e şi motivul pentru care dragostea pentru lucrurile din lume, Augustin o denunţă ca fiind „cupiditas“, genul de dragoste greşită, care ne trage „în jos“, spre efemer, din cauza că este o „greutate“ pentru suflet, în schimb dragostea dreaptă, „caritas“, este cea care caută eternitatea şi binele imuabil, fiind capabilă să ne atragă în direcţia opusă, şi anume „în sus“, în ceruri, afară din temniţele efemerei noastre existenţe pământeşti.

Cu toate acestea, atât dragostea adevărată, cât şi cea greşită au în comun faptul că sunt dorinţa poftei (înflăcărate) - „appetitus“. Diferenţa dintre cele două tipuri de dragoste se află, prin urmare, numai în obiectul iubirii. Prin urmare, Augustin avertizează: „Iubeşte, dar fii atent la ceea ce iubeşti“.

Eternitatea ca bun absolut

La fel de importantă pentru Augustin este şi conştientizarea faptului că nimeni nu este cu adevărat fericit dacă trăieşte în teama de a pierde obiectul sau sursa fericirii. În mod constant supus regulii date de poftă şi teamă (a se vedea în acest sens paralelismul asemănător dintre plăcere şi durere la Sfântul Maxim Mărturisitorul), viitorul este incert şi suntem în imposibilitatea de a fi fericiţi. Dramatic este că „orice“ poate fi perceput ca un „obiect“ al binelui pentru mine - deci, chiar şi în rău, o persoană nu iubeşte nimic altceva decât ceea ce ea crede că este binele ei. Prin urmare, susţine Augustin, viaţa adevărată este „una care este atât veşnică, cât şi fericită“.

Soluţia lui este de a introduce o viziune diferită de iubire: şi anume, una care nu mai vizează un anumit bun oarecare, ci unul absolut sau „cel mai mare“ bun în sine (summum bonum).

Acest bun absolut trebuie să fie eternitatea (însemnând că e veşnic), deoarece eternitatea nu este ceva ce se poate pierde împotriva voinţei tale. O iubire care caută ceva în condiţii de siguranţă, dar în acelaşi timp de unică folosinţă pe pământ este în mod constant frustrată, pentru că totul este sortit să piară în cele din urmă. Aşadar, va spune Augustin, dintre toate lucrurile „doar acelea pe care le-am numit eterne şi imuabile (aeternas atque incommutabiles) sunt cele de care avem a ne bucura (fruendum); cât despre celelalte, trebuie să ne servim (utendum) de ele, ca să ajungem să ne bucurăm deplin de cele dintâi“ („De Doctrina Christiana“ I, 39).

Pentru a fi mai precis, Augustin oferă un exemplu pentru contextualizarea celor afirmate mai sus: „Dacă am fi călători şi nu am putea trăi fericiţi decât în ţara noastră şi dacă, nefericiţi în călătoria noastră şi doritori să punem capăt nefericirii, am vrea să ne reîntoarcem în ţară-ne, am avea nevoie de vehicule fie terestre, fie marine, de care să ne folosim ca să fim în stare să ajungem în ţara de care avem a ne bucura; iar dacă ne-am desfăta cu plăcerile călătoriei şi cu mersul în vehicul şi, ajungând să ne bucurăm de ceea ce trebuie să folosim, am vrea ca drumul să nu ia repede sfârşit şi, înlănţuiţi de o dulceaţă perversă, ne-am înstrăina de ţară, a cărei dulceaţă ne-ar face fericiţi. Tot aşa, călătorind în această viaţă muritoare, „îndepărtaţi de Domnul“ (2 Co 5, 6), dacă vrem să ne întoarcem în ţară, unde am putea fi fericiţi, trebuie să folosim „această lume“, nu să ne bucurăm de ea, pentru ca „atributele nevăzute ale lui Dumnezeu să fie contemplate şi înţelese prin creaţie“ (Rm. 1, 20), cu alte cuvinte, prin corporal şi temporal să ajungem să cuprindem eternul şi spiritualul“ („De Doctrina Christiana“ I, 8, 9).

Sfânta Treime, scopul iubirii supreme

Într-o frază concisă, Augustin va rezuma teoria sa în felul următor: „Ne bucurăm de acel lucru pe care îl iubim (diligimus) pentru el şi că avem a ne bucura doar de acel lucru care ne face fericiţi (beati), iar de restul, a ne folosi“ („De Doctrina Christiana“ I, 73).

El devine şi mai precis atunci când susţine că trebuie să facem din eternitate obiectul dorinţei noastre, adică Dumnezeu - Preasfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, „Binele suprem şi imuabil“, binele care le dă oamenilor beatitudinea, „beatificumbonum“, „Acela de la care ai tot ceea ce Îi înapoiezi“ şi înaintea Căruia „orice altceva ne apare ca demn de a fi iubit (trebuie) să fie luat şi dus într-acolo unde se revarsă întregul şuvoi al iubirii noastre“, adică spre El.

Aşadar, „să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi“.

În concluzie, dacă „lucrurile de care avem a ne bucura sunt Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh (resig iturquibus fruendum est, Pater et Filius et Spiritus sanctus)“, iar „orientarea sufletului spre bucuria de Dumnezeu pentru El Însuşi“ o numeşte Augustin „dragoste“ (caritas) - căci „omul este desăvârşit atunci când în toată viaţa sa se îndreaptă spre viaţa imuabilă şi se ataşează de ea cu toată afecţiunea sa“ -, este clar că, obiectul iubirii fiind veşnic, frica (drept posibilitate de pierdere „împotriva voinţei tale“ şi eşec în privinţa obiectului iubirii şi a veşnicei lui posesiuni) dispare.

„La tine cred eu că trebuie să revin; deschide-mi mie acum când bat la uşa ta; învaţă-mă în ce fel se poate ajunge la tine! Nu mi-a mai rămas nimic altceva decât voinţa; nimic altceva nu mai ştiu decât că cele nestatornice şi pieritoare trebuie lepădate, iar cele sigure şi veşnice trebuie căutate. Asta fac, Părinte, fiindcă numai aceasta am cunoscut; dar nu ştiu încă pe ce cale aş putea ajunge la tine. Oferă-mi, arată-mi, dăruieşte-mi proviziile necesare drumului. Dă-mi credinţa, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin credinţă; dă-mi virtutea, dacă cei care aleargă la tine te găsesc prin virtute; dă-mi ştiinţa, dacă ei te găsesc prin ştiinţă! Sporeşte-mi credinţa, sporeşte-mi speranţa, sporeşte-mi dragostea! O tu, Bunătate de necuprins, unică şi care trebuie să fie adorată!“ (Siloloqvii I, 5).