Voia Tatălui iubitor: unitatea fraților

Toată lumea luptă pentru pace. Sună paradoxal. Cum să lupți pentru pace? Lupta este opusul păcii. Ar trebui să păstrăm pacea. Cred că ea este sădită de Dumnezeu în noi. Cu toții ne‑o dorim și sperăm să beneficiem de ea cât mai mult, deoarece este firea noastră. Când nu mai avem pace, ne‑am înstrăinat de voia Tatălui din noi. Cu cât ne îndepărtăm de Părintele nostru, ne îndepărtăm și între noi. Lipsa păcii este semnul dezbinării dintre noi. Dacă recuperăm gândul Făcătorului că toți suntem frați în temeiul creației, vom avea mai puține lucruri de disputat și vom fi mai uniți unii cu alții. Vom încerca să surprindem unitatea fraților dorită de Tatăl nostru pornind de la Pilda întoar­cerii fiului risipitor din E­van­ghelia după Luca, ca­pitolul 15, versetele 11-32.

În Pilda întoarcerii fiului risipitor întâlnim două perspective asupra vie­ții: pe de o parte perspectiva tatălui, iar pe de altă parte așezarea fiilor sau mai degrabă neașezarea lor. Ar putea fi citite ca perspectiva dumnezeiască asupra lucrurilor și perspectiva omenească. Dumnezeu vede plenar și unitar lucrurile, având ca suport de nezdruncinat iubirea, iar noi, oamenii, de cele mai multe ori le vedem separat, îngust și individual‑egoist.

În pildă, fiul cel mai tânăr cere partea lui din avere (ousia în originalul grecesc). Ousia vine de la participiul feminin (ousa) al verbului grecesc a fi (eimi) și poate fi tradus ca proprietate, posesie, avere, avuție, bogăție, ceea ce există ca proprietate, a exista, ființă, existență, esență, natură a unui lucru (Liddell & Scott, A lexicon: Abridged from Liddell and Scott's Greek‑English lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 579). Tatăl însă le împarte lor avuția (bios în textul grecesc). Bios poate fi tradus ca viață (nu viață animală, ci mod de viață), manieră de a viețui, viețuire, mijloace de trai, avere (Liddell & Scott, A lexicon: Abridged from Liddell and Scottâs Greek‑English lexicon, ed. cit., p. 150). Deși fratele mai mare nu cere nimic, în text este folosit pronumele la plural: lor le‑a împărțit bios. De ce le‑a împărțit amândurora bios, dacă cel mare rămâne lângă tatăl? De ce fiul care rămâne în casa tatălui trebuie să sufere din pricina dorului de ducă al fiului mai tânăr? De ce nu poate folosi ousia tatălui ca și mai înainte? Ambii termeni: ousia și bios pot fi traduși cu avere, avuție, după cum este în edi­ția sinodală. Dar limitarea la acest sens reduce posibilitățile lecturii teologice pe care le deschide originalul.

Fiul cel mai tânăr risipește ousia în țara străină. Plecarea de lângă Tatăl ar putea fi țara străină de firea gândită de Ziditor pentru noi. Când își vine în sine, își dă seama de starea nefirească în care se află. Atunci gândește astfel: mă voi întoarce la tatăl și‑i voi spune că am greșit direcția, că am ratat ținta, că nu reușesc să mă împlinesc departe de el. Am deviat de la firea mea de fiu. Nu mai sunt vrednic de starea de fiu. Fă‑mă ca pe unul din argații tăi. Când pornește spre casă, încă departe fiind, tatăl îl vede și‑i iese în întâmpinare. Probabil că‑l aștepta, că nădăjduia în întoarcerea fiului pierdut. Nu se resemnase la plecarea lui. Credea în revenirea lui în fire. Îl îmbrățișează. Fiul pierdut își face parțial mărturisirea. De ce zic parțial? Deoarece nu apucă să‑și termine mărturisirea pe care o plănuise când și‑a revenit în fire. După ce spune că a păcătuit și nu mai este vrednic să fie numit fiu, tatăl îl întrerupe. Îi ajunge să înțeleagă că și‑a venit în sine, că a revenit în starea de fiu ascultător de tatăl. Îl întrerupe spunând slugilor să‑l îmbrace din nou în haina de fiu. În haina pe care a rupt‑o în țara străină. Să‑i pună inel în mână, pentru a lucra din nou cele ale fiului. Să‑i dea încălțăminte în picioare, să umble din nou în căile fiului. De asemenea, porunceș­te să junghie vițelul cel îngrășat. Fiul pierdut este surprins deoarece râvnise doar la pâinea de care sunt îndestulate slugile tatălui. Acum este răsplătit cu prisosință, cu bogăție, cu ce are tatăl mai bun. Motivația și suportul gestului iubirii sunt exprimate de tatăl: mort a fost din starea de fiu și a înviat, pierdut era și s‑a aflat.

Deși toți ar trebui să se bucure de regăsirea fiului pierdut, când se întoarce fratele cel mare, se întristează și nu vrea să se alăture bucuriei tatălui. Rămâne în afara iubirii tatălui. Chiar dacă nu este rătăcit în țară străină, cum fusese fiul cel mai tânăr, tot afară din casa tatălui și din starea de frate se așază prin atitudinea lui. Și de această dată tatăl iese înaintea fiului celui mare și‑l cheamă să se alăture bucuriei. Fratele mare însă răbufneș­te și‑și acuză tatăl că este bun cu fiul risipitor. În schimb, el, fiu cuminte, de atâția ani slujește și nu a primit un ied să se bucure cu prietenii lui.

Acum fratele cel mare arată de fapt că și el căzuse din starea de fiu. El se așezase în starea de slugă. Când îi spune tatălui că i‑a slujit atâția ani, în textul grecesc se folosește verbul doulevo, aceeași rădăcină cu substativul doulos - slugă. Acum putem înțe­lege de ce tatăl a împărțit ambilor fii bios. Chiar dacă geografic doar fiul tânăr a plecat, amândoi fiii s‑au despărțit de tatăl. Fiul tânăr râvnește să‑și facă voia, să‑și împlinească ființa. Crede că numai departe de Tatăl va putea să o facă nestingherit. Cere partea lui din ousia și pleacă departe de Tatăl. Însă doar alături de Tatăl este ousia (ființa, împlinirea existențială). Despărțită de El devine bios (simplă risipă a ființei în cele materiale). Și fiul mai mare cade în aceeași capcană, voiește să folosească ousia despărțit de Tatăl. Chiar dacă rămâne lângă Tatăl, și el râvneș­te să‑și facă voia proprie. De atâția ani îți slujesc și nu mi‑ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Despărțirea de Tatăl aduce dezbinare. Fiul mare nu‑l mai numește frate pe fiul risipitor, ci fiul tău aceasta care ți‑a mâncat „bios” cu desfrânatele (vs. 30). Doar întoarcerea la Tatăl reface unitatea. Însuși Tatăl iese în întâmpinarea celor doi fii. În istorie vine Însuși Singurul Fiu Adevărat, de o ființă (omoousios) cu Tatăl, Cel Unul Născut pentru a ne arăta care este firea adevărată a Fiului. Mărturisește că nu a venit să facă voia Sa, să învețe de la Sine, ci a venit să facă și să ne arate voia Tatălui. Face voia Tatălui până la moartea pe cruce pentru ca pe copii lui Dumnezeu cei risipiți să‑i adune întru una (Ioan 11, 52).

Cred că pe toți, la un moment dat, ne întâmpină ispita să ne luăm viața în mâini, să ne desprindem de autoritatea părinților sau de orice altă autoritate. De multe ori, dacă nu beneficiem de un Tată iubitor ca şi cel din Evanghelie, această desprindere se face cu rupturi. Oare vom mai putea să ne întoarcem în voia tatălui? Această pildă ar putea fi prilej de învățătură pentru toți. Atât pentru noi fiii, care căutăm rostul departe de casa părintească, cât și pentru cei care sunt părinți și țin cu tot dinadinsul să‑i țină pe fii aproape.

Fie suntem frați mai mici, fie suntem frați mai mari, trebuie să râvnim să ne așezăm în voia Tatălui. Să lepădăm voia noastră îngustă care risipește darul vieții, pentru a ne așeza în voia Tatălui. Voia noastră individuală este una egoistă și deviază de la rost, singurul rost adevărat gândit de Tatăl pentru noi - unitatea. „Nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei care vor crede prin cuvântul lor în Mine ca toți să fie una precum noi una suntem” (Ioan 17, 20-21). Cuviosul Siluan Athonitul spunea că noi trebuie să ajungem la asemănarea cu Făcătorul nostru. Precum Dumnezeu, Întreit în Persoane fiind, Unul este în Ființă (omouosios - de aceeași ființă), astfel trebuie și noi, multe persoane fiind, să ajungem un singur om în veșnicie.