Biserica se pregătește iarăși de sărbătoare. La praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, fiecare locaș de închinăciune va deveni un „templu duhovnicesc” unde poporul cel binecredincios va însoți pe prunca Maria, care pășește spre Sfânta Sfintelor. An de an, ne reamintim astfel de pregătirea de odinioară a Preasfintei Fecioare pentru a deveni „biserică sfințită” sau „templu viu” al prezenței Mântuitorului Hristos în lume, dar și conştientizăm cât de important este să ne îndreptăm, la rândul nostru, către sfintele locașuri, cu aceeași sfială, bucurie și dor, ca să ne reîntâlnim cu Dumnezeu, de la Care vin toată darea cea bună și tot darul desăvârșit.
Vom desluși în chip lămurit sensurile sărbătorii mariale de la începutul Postului Crăciunului dacă o vom lega de marele praznic al Nașterii Domnului; numai aşa vom înțelege de ce tradiția ortodoxă a rânduit serbarea acestui moment din copilăria nevinovatei Maria chiar la șapte zile de la începerea postului.
Dumnezeieștii Părinți, referindu-se la prezența Mariei în Templu, o consideră absolut necesară: unde putea învăța ea mai bine să devină „locaș sfințit”, în care să Se sălășluiască Hristos Dumnezeu? Într-un fel, cea care avea să-L nască pe Domnul trebuia să se pregătească în chip special pentru nemaiauzita și nemaivăzuta întâlnire dintre umanitate și Creatorul ei. În acest sens, Sfântul Roman Melodul glăsuiește: „La templu a fost adusă spre a fi crescută și hrană de la Îngeri a primit. Făcutu-s-a Sfântă între sfinți şi așa fiind afierosită ajuns-a «templu» și «cort» Domnului”. Sfântul Grigorie Palama confirmă: „Trebuia ca cea care avea să nască pe Hristos, Mântuitorul nostru, Cel mai împodobit cu frumusețea decât toți oamenii, să fie și ea pentru toți și întru toate fără asemănare, gătită cu o uimitoare frumusețe ce-i va deveni permanentă însoțire”. Din stihirile Vecerniei și Utreniei praznicului înțelegem că Ana, mama binecuvântatei prunce, se comporta ca și cum ar fi știut de rolul unic rânduit de Dumnezeu fiicei ei. Cuprinsă de negrăită bucurie, interiorizând taina prezenței odraslei sale preaiubite în Templu, îi zice lui Zaharia: „Veselindu-te, primește, Zaharie, pe cea despre care au propovăduit proorocii lui Dumnezeu, umbriți de Duhul Sfânt, și o du pe ea în Sfântul Templu, cu sfințenie să se hrănească, spre a fi Stăpânului tuturor dumnezeiesc scaun, cămară și pat și luminată sălășluire”. Arhiereul, inspirat de Domnul, îi răspunde: „Aduci acum pe Maica Vieții cea adevărată, pe care în chip lămurit proorocii lui Dumnezeu au propovăduit-o Născătoare de Dumnezeu”. Dialogul celor doi, așa cum ni-l prezintă cel care a alcătuit parte din slujba sărbătorii, Sfântul Gheorghe de Nicomidia, devoalează că toate s-au împlinit după cum Dumnezeu a descoperit profeților Vechiului Testament. Ana îi răspunde lui Zaharia: „Mă întăresc, învățând cele ce grăiești; că tu cunoști acestea cu Duhul lui Dumnezeu și lămurit ai propovăduit cele ce sunt despre Fecioara. Primește, dar, pe cea curată în Templu”. Cu acest moment din viața Mariei prinde a se desluși planul lui Dumnezeu privind întruparea Unuia din Treime spre mântuirea neamului omenesc. De aceea, oarecum surprinși, „îngerii intrarea Preacuratei văzând, s-au mirat cum Fecioara a intrat în Sfânta Sfintelor”, glăsuiește una dintre cântările praznicului.
Minunată și neașteptată s-a arătat intrarea Mariei în Templu. O simțim nu doar din cuprinsul cântărilor slujbei, ci și din sfiala sărbătorii. Neavând fastul celorlalte zile de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu, praznicul Vovideniei rămâne cu adevărat o celebrare a adâncii smerenii a Fecioarei Maria, al cărui destin, după spusele unui sfânt părinte, a fost teocentric: Dumnezeu a ales-o, Dumnezeu a chemat-o, Dumnezeu a primit-o, iar ea, Maria, s-a apropiat de Dumnezeu, s-a lipit de Dumnezeu și s-a unit cu Dumnezeu.
Anul acesta, praznicul Vovideniei precedă două mari evenimente din viața poporului român: sfințirea Catedralei Naționale, dar și celebrarea unui veac de la Marea Unire. Deși nu va avea vreun hram închinat Născătoarei de Dumnezeu, măreața ctitorie este binecuvântată și ocrotită într-un fel de cea care a binecuvântat cu nașterea ei tot pământul. Dacă țara noastră a primit numele de „grădina Maicii Domnului” datorită evlaviei sporite a românilor față de Împărăteasa Cerului şi a pământului, iată cât de generos se dovedeşte răspunsul dat de Născătoarea de Dumnezeu: intră în Templu cu câteva zile înainte ca poporul român, prin sfințirea măreței catedrale, să intre în rândul popoarelor creștine, care au știut să-și manifeste în mod concret apartenența la credința în Hristos, durând o zidire cu valoare de simbol, chiar un reper fundamental în istoria şi spiritualitatea respectivei națiuni; intră în Biserică înainte ca evenimentele Anului Centenar să ajungă la apogeu, prin sărbătorirea unui secol de la Marea Unire ca să ne reamintească că a fi una nu este doar un deziderat pământesc, ci și o poruncă divină.
Așadar, să privim cu atenție icoana praznicului Vovideniei și, dincolo de culori ori de mesajul sărbătorii, să observăm pe prunca Maria cum îndeamnă întreg neamul românesc să intre în Biserica strămoșilor, care ne-a ogoit și ne-a călăuzit prin veacuri atât de zbuciumate și răstignite cu necurmata nădejde în „înviere”. Cu aceste gânduri, să parafrazăm o stihiră de la Litia praznicului și să zicem: „Astăzi Sfintele Sfintelor se bucură și ceata îngerilor cu taină prăznuiește, că Maria intră în Biserică, deschizându-ne nouă Împărăția cerurilor, cea mai înainte rânduită Împărăteasă a toate, și cu Gavriil să strigăm: Bucură-te, cea plină de dar, dă-ne nouă, poporului românesc, pacea Ta și mare mila Ta! Amin!”
