Iubirea lui Hristos pentru oameni este mai tare decât toţi demonii!

Evanghelia Duminicii a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi S-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia ce se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a XXIII-a după Rusalii ne arată puterea dumnezeiască şi iubirea milostivă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a alungat demonii ce chinuiau un om din ţinutul Gherghesenilor. Descrierea stării jalnice în care se afla acest om posedat de diavoli este deosebit de tulburătoare. Evanghelia ne spune că acesta nu se îmbrăca în haine, ci umbla gol, nu locuia printre oameni, ci era înstrăinat şi se ascundea prin gropi de morminte. Deşi era viu trupeşte, demonizatul din Evanghelie sufleteşte era ca un mort, preferând mormintele în locul aşezărilor omeneşti.

Uriaşa putere a celui posedat, dovadă a tiraniei diavoleşti

Starea tristă în care se găsea îndrăcitul din ţinutul Gherghesenilor L-a făcut pe Mântuitorul Iisus Hristos să-l vindece din proprie iniţiativă, întrucât Evanghelia nu spune că ar fi intervenit cineva pentru el, aşa cum se întâmplase în alte cazuri. Dimpotrivă, demonizatul striga cu spaimă către Iisus, dar nu pentru a cere vindecare, ci ca să întrebe: „ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!“. Aceste cuvinte sunt dovada că nu omul demonizat gândea şi vorbea, ci demonii, care nu suportau în apropierea lor iubirea milostivă a Mântuitorului Hristos, vorbeau prin omul posedat de ei.

Evanghelia ne mai spune că, îndată ce Iisus Hristos L-a întrebat pe demonizat: „care îţi este numele?“, duhul necurat a răspuns: „legiune“, iar Evanghelistul Luca vine cu completarea: „căci mulţi diavoli intraseră în el“. (Legiunea, în Imperiul Roman, era un corp de armată ce număra aproximativ 5.000 de militari)

Din Evanghelia acestei duminici mai aflăm că îndrăcitul avea o putere neobişnuită şi, cu toate că fusese de multe ori legat cu lanţuri de fier şi obezi, el reuşise să le sfărâme şi să fugă în pustie. Este inexplicabil cum ar putea un om, cu puterea sa naturală, să rupă lanţuri de fier şi obezi, cum ar putea un singur om să se opună eforturilor comunităţii de a-l menţine între oameni, de a-l vindeca şi a-l salva de înstrăinare. Evanghelistul evidenţiază acest amănunt pentru a ne ajuta pe noi să înţelegem cât de uriaşă era forţa demonică ce-l stăpânea pe omul demonizat.

Deşi dădea dovadă de o uimitoare putere fizică, deşi rezista să trăiască în singurătate, în condiţii inumane, gol şi flămând, demonizatul era mort din punct de vedere spiritual, pentru că sufletul său încetase să mai trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii. Însă, în acest om în care abia mai licărea Chipul lui Dumnezeu, Hristos Domnul Îşi arată puterea şi milostivirea Sa, vindecându-l şi redându-i demnitatea umană.

Valoarea sufletului omenesc nu se poate compara cu nici o făptură din lumea aceasta

Când au văzut că Domnul Hristos Cel milostiv şi iubitor de oameni Se apropie de omul demonizat, demonii au înţeles imediat că vor fi izgoniţi, motiv pentru care au rugat pe Mântuitorul Hristos să fie lăsaţi să intre într-o turmă de porci care păştea în apropiere şi „să nu le poruncească să meargă în adânc“, adică în adâncul iadului. Mântuitorul a acceptat ca ei să intre în turma de porci, dacă ies din omul pe care-l chinuiau. Însă, îndată ce demonii au pus stăpânire pe porci, turma îndrăcită s-a aruncat în mare şi s-a înecat.

Ascultând această Evanghelie, mulţi oameni se întreabă de ce a îngăduit Mântuitorul Iisus Hristos ca demonii să iasă din om şi să intre în turma de porci. De ce a vindecat un om şi a lăsat să piară multe animale?

Primul răspuns la această întrebare e următorul: pentru Mântuitorul Iisus Hristos valoarea omului, a sufletului omenesc nu se poate compara cu nici o făptură din lumea aceasta. De unde ştim aceasta? Chiar de la Mântuitorului Însuşi, când spune: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?“ (Marcu 8, 36-37).

Dacă Mântuitorul Iisus Hristos ne-a învăţat că fiinţa umană, creată după Chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi chemată la viaţă veşnică, valorează mai mult decât întreaga lume, putem înţelege şi de ce a preţuit pe omul chinuit de demoni mai mult decât turma de porci a gherghesenilor.

În al doilea rând, se pare că locuitorii ţinutului Gherghesenilor erau cu totul absorbiţi de comerţul cu porci, peste măsură de legaţi de cele materiale, exagerat de preocupaţi de câştigul bănesc şi prea puţin interesaţi de viaţa duhovnicească şi de iubirea de aproapele. Iar, în astfel de situaţii, ca să-i trezească pe oameni din nepăsare şi să îndrepte atenţia lor către câştigul sufletesc al vieţii spirituale, Dumnezeu îngăduie unele pagube materiale, ca înecarea animalelor.

Adesea ne întrebăm de ce mor animalele, de ce furtunile dărâmă case, de ce într-o clipă ni se răpeşte agoniseala de o viaţă. Considerăm că această pedagogie a lui Dumnezeu, sub formă de ceartă sau mustrare, percepută de oameni ca pedeapsă sau bătaie, este, de fapt, o manifestare a milostivei Sale purtări de grijă pentru mântuirea sufletului omului. Dumnezeu nu are nici o plăcere în a ne pedepsi, dar, prin mijloacele - uneori dureroase - izvorâte din înţelepciunea Sa necuprinsă de mintea omenească, ne cheamă spre El şi spre viaţa veşnică. Aşa cum vindecarea bolilor trupeşti necesită, uneori, tratamente neplăcute şi operaţii dureroase, tot astfel şi pentru trezirea şi tămăduirea sufletului sunt necesare uneori leacuri sau remedii care ne întristează.

Doctorul sufletelor noastre, Iisus Hristos Domnul, îngăduie ca noi să trecem prin suferinţă, prin încercare, prin pagube materiale ca să nu ne înrobim lucrurilor trecătoare, ci să ne întoarcem spre El, Cel netrecător şi veşnic, să nu iubim fără măsură lucrurile limitate, ci să-L iubim în primul rând pe El, Cel nelimitat şi veşnic. Aşa se explică, într-o anumită măsură, faptul că Mântuitorul l-a vindecat pe omul îndrăcit pricinuind o pagubă materială locuitorilor cetăţii, care erau mai preocupaţi de câştig material decât de viaţa unui om suferind, chinuit şi înstrăinat.

Demonizatul vindecat devine un misionar statornic

Evanghelia ne mai spune că, înspăimântaţi de această minune, locuitorii ţinutului Gherghesenilor L-au rugat pe Domnul Iisus Hristos să plece din hotarele lor. Nu ştim exact care a fost motivul pentru care I-au cerut acest lucru. În Evanghelie se spune doar că erau „înfricoşaţi“, dar fără a ni se explica dacă frica era provocată de paguba făcută lor ori pentru că, ştiindu-se păcătoşi, se temeau că Mântuitorul îi va pedepsi şi în alte chipuri pentru faptele lor rele. În orice caz, ne-am fi aşteptat ca oamenii din acest ţinut să arate un gest de recunoştinţă, să nu regrete atât de mult moartea porcilor, ci să se arate bucuroşi că a fost vindecat un om chinuit de multă vreme de demoni; un om care-i înspăimânta pe ceilalţi din cauza purtării sale violente şi pline de răutate demonică.

Dar nu a fost aşa. Gherghesenii nu I-au mulţumit lui Iisus pentru binefacere, pentru eliberarea unui om chinuit de puterile demonice, ci I-au cerut să plece din ţinutul lor. Nu vedem la ei nici pocăinţă, nici recunoştinţă, ci doar „frică“.

Totuşi, Mântuitorul le-a împlinit cererea lor şi a plecat de la ei.

Dar, pe când Se pregătea Iisus să părăsească ţinutul Gherghesenilor, s-a apropiat de El tocmai cel ce a fost vindecat. Acest amănunt este semnificativ şi plin de înţeles duhovnicesc: cel care până nu demult era violent şi agitat, un om înstrăinat şi desfigurat, devenise acum paşnic şi liniştit „şezând lângă picioarele lui Iisus“, lângă binefăcătorul, vindecătorul şi mântuitorul lui. Se pare că s-a simţit bine lângă Hristos Domnul, întrucât a simţit iubirea Lui milostivă, şi „se ruga de El să-l lase lângă Dânsul“. Omul vindecat a dorit să fie primit între ucenicii lui Iisus, să-L însoţească mereu pe binefăcătorul lui, pentru că nici un alt om nu-i fusese atât de apropiat, pe cât de aproape i-a devenit Dumnezeu-Omul, Cel ce S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Totuşi, spre surprinderea tuturor celor prezenţi atunci acolo, la locul minunii, a noastră, a celor de azi, Mântuitorul Iisus Hristos nu-l ia cu El, deşi acest om vindecat, îndrăcitul de altădată, dorea atât de mult să-L urmeze pe Iisus, ci-i încredinţează o altă lucrare: „Spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!“. Dacă-l lua cu Sine pe cel eliberat de demoni, acesta ar fi fost un necunoscut în alte cetăţi, însă, în ţinutul Gherghesenilor, unde înainte îl cunoştea toată lumea ca fiind un om chinuit, acum noua sa stare de sănătate era o permanentă mărturie a puterii dumnezeieşti vindecătoare. De aceea, Mântuitorul i-a spus: „întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“. Aşadar, Hristos a considerat că e mai bine ca omul vindecat în mod minunat de Dumnezeu să fie un misionar statornic, decât să umble prin cetăţi în care nu-l cunoştea nimeni şi care ar fi putut pune la îndoială minunea vindecării sale.

Un om eliberat de robie şi suferinţă devine un mărturisitor al iubirii milostive a lui Dumnezeu

Evanghelia acestei duminici ne învaţă, aşadar, că, dacă Dumnezeu ne vindecă de o boală, ne salvează dintr-o situaţie grea ori ne schimbă viaţa în bine, noi trebuie să spunem tuturor celor care ne-au văzut pătimind, cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. După ce depăşim încercările grele ale vieţii, avem ca datorie misiunea recunoştinţei pentru binefacerile primite de la Dumnezeu şi mai ales suntem datori să arătăm cum harul lui Dumnezeu a schimbat viaţa noastră. Să spunem cum milostivirea Lui ne-a redat demnitatea, ne-a ajutat să redevenim paşnici, buni şi apropiaţi unii de alţii. Făcând astfel, noi urmăm îndemnul Sfintei Biserici, care, în cea mai înaltă şi cuprinzătoare rugăciune a ei, rugăciunea euharistică de la Sfânta Liturghie, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binefacerile cunoscute şi necunoscute, arătate şi nearătate ce s-au făcut nouă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru“. Trebuie, deci, să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să Îl rugăm ca să ne ajute în continuare, să ne dăruiască harul Său, să ne arate bunătatea Sa şi să ne trimită ajutorul Său.

În concluzie, vedem cum un om îndrăcit şi primejdios pentru semenii săi a devenit un misionar al Bisericii, un propovăduitor al iubirii lui Dumnezeu între cunoscuţii săi. Ca atare, să fim şi noi misionari ai Evangheliei acolo unde vieţuim, în satul nostru, în oraşul nostru, la locul de muncă. Să mărturisim iubirea Lui şi să spunem cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.