200 de ani de la tipărirea primelor cărți de muzică bisericească bizantină în limba română

Acum două sute de ani, în 1823, au fost scoase de sub teascurile tipografiei mechitariștilor din Viena primele volume de muzică bisericească în limba română, prin râvna și lucrarea ieromonahului Macarie, Dascălul de cântări din Mitropolia Ungrovlahiei. Două dintre acestea, Anastasimatarul și Irmologhionul, cuprind cântări scrise în noua notație bizantină, numită hrisantică, iar cel de-al treilea tom, Theoreticonul, conține teoria sau gramatica „musichiei bisericești”. Pentru a înțelege importanța acestui mare eveniment, care reprezintă un pas important și hotărâtor în dezvoltarea școlilor de muzică autohtone și, prin urmare, în implementarea definitivă a limbii române în cult, vom prezenta succint în cele ce urmează situația istorică și culturală în care se afla muzica bisericească din Principate la începutul secolului al XIX-lea, în care au luat naștere cele trei lucrări de pionierat.

Macarie Ieromonahul (1750/ 63-­­1836) a fost un personaj complex: psalt, compozitor, dascăl de psaltichie, tipograf și predicator. Făcea parte din cercul restrâns al colaboratorilor Mitropolitului Dionisie Lupu (la a cărui înscăunare va ține un discurs înflăcărat), fiind apropiat și de alți mitropoliți, precum Filitti, Nectarie, Sf. Grigorie al IV-lea Dascălul, Veniamin Costachi al Moldovei, dezvoltând și o frumoasă prietenie și cu Episcopul Chesarie al Buzăului. De asemenea, avea strânse legături cu vetrele de duhovnicie și cultură ale Mănăstirii Căldărușani, dar și ale Neamțului. Este pomenit de arhim. Ioanichie Bălan în Patericul românesc, iar cel mai important biograf al său rămâne, peste ani, preotul acad. Niculae M. Popescu, prin lucrarea Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul.

Stăpânirea fanariotă în care se aflau Principatele la începutul secolului al XIX-lea și faptul că Mitropolia Ungrovlahiei și cea a Moldovei se aflau sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol sunt câteva din motivele pentru care cântarea bisericească din cele două provincii românești urma modelul cântării constantinopolitane - mai ales în bisericile de oraș sau în mănăstirile mari. În acest context, deși textele liturgice fuseseră de mult traduse în limba română, manuscrisele muzicale demonstrează o mai mare circulație a cântărilor grecești față de cele românești.

În ceea ce privește cântarea bisericească, începutul secolului al XIX-lea este marcat de câteva evenimente ce vor influența hotărâtor evoluția acestui tip de cântare monodică.

Reforma Hrisantică. Inițiată de cei Trei Dascăli în Constantinopol în 1814, Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax, aceasta clarifică la nivel teoretic și practic diferitele incertitudini legate de scrierea și interpretarea neumelor bizantine, descrie desfășurarea intervalică a modurilor bizantine ș.a. Schimbările pe care această reformă le aduce vor alcătui și consolida un nou sistem muzical, numit de iniția­tori: „noua sistimă” - comparativ cu „vechea sistimă”, cea în uz ­înaintea Reformei.

Reforma hrisantică se va răspândi în toate Bisericile legate canonic și cultural de Constantinopol, așadar și în Principate. În București, în anul 1817, se va deschide o școală de musichie în noua sistimă - în limba greacă, care era condusă de Petru Efesiu, unul dintre absolvenții școlii din Constantinopol. La această școală participă ca ucenic și Macarie Ieromonahul, care, la scurt timp, la îndemnul Mitropolitului Dionisie Lupu, va deschide și el o școală de muzică bisericească în noua metodă - în limba română.

În 1820 apare la București prima carte tipărită ce conținea cântări bisericești în notație bizantină (prima din lume), cu text grecesc: Anastasimatarul, editat de același Petru Efesiu. Cântările au fost alcătuite de Petru Lampadarie Peloponesianul (1778) la sfârșitul secolului al XVIII-lea, compozițiile acestuia înlocuind vechiul Anastasimatar al lui Hrisaf cel Nou, foarte influent până la acea vreme (Anastasimatarul lui Hrisaf reprezintă prima adaptare cunoscută în limba română, făcută de Filothei, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Volumul este editat de arhidiac. Sebastian Barbu-Bucur în 1984). După Anastasimatarul lui Petru Lampadarie se cânta în biserica Patriarhiei din Constantinopol, lucru ce a favorizat folosirea acestuia și în toate bisericile care urmau modelul constantinopolitan, deci și în provinciile românești. De aceea, în jurul anului 1820, la cererea Mitropolitului Dionisie Lupu, Macarie Ieromonahul traduce și adaptează în limba română acest volum de cântări, pe care îl tipărește la Viena în 1823, alături de celelalte două lucrări pomenite, și ele traduceri și adaptări din limba grecească. Acest demers de traducere a cântărilor în limba română, numit de specialiști „românire”, reprezintă și astăzi un meșteșug destinat doar celor „desăvârșiți” în arta muzicii, așa cum afirmă însuși Macarie. Prin urmare, noul Anastasimatar va intra în uzul bisericilor din Principate, va fi folosit în școlile de psaltichie (înlocuind variantele grecești, după care se învăța până atunci), va fi retipărit de mai multe ori (ultima dată în 2002) și va sta la baza celorlalte anastasimatare românești din secolele XIX și XX. Irmologhionul, retipărit și el în 2020, va fi mai puțin folosit de-a lungul timpului, fiind înlocuit de variante alcătuite „pe scurt” (syntomon).

De ce a fost nevoie ca Macarie să traducă din limba greacă, iar nu să compună el însuși cântările bisericești direct în limba română? Motivul, dar și felul în care Macarie face adaptarea cântărilor - uneori „prea fidel” cântărilor grecești - sunt văzute diferit de către cercetători. Majoritatea accentuează contextul istoric în care acest demers a avut loc. Alții pun raportarea la izvorul grecesc pe seama statutului de monah al lui Macarie, care nu i-ar fi „permis” acestuia să iasă din ascultare față de ierarhie, supusă scaunului constantinopolitan, și astfel să „îndrăznească” o abordare mai originală.

Muzicologul Gheorghe C. Ionescu, cel căruia îi datorăm studii importante despre activitatea lui Macarie, propune o altă teză: cântările pe care Macarie le traduce sunt insuflate de Duhul Sfânt - atât textul, cât și melodia. În fapt, cercetătorul preia această afirmație de la însuși Macarie, care scrie în prefața Irmologhionului din 1823: „Pentru că cei dintâi făcători atât ai cuvintelor catavasiilor, irmoaselor, podobiilor și troparelor, precum și ai viersuirii (melodiei, n.n), au fost Sfinții Părinți, care, cu toate că erau împodobiți cu toate învățăturile și înțelepciunea cea din afară, până n-au primit descoperiri dumnezeiești și darul Preasfântului Duh întru simțire, nimic n-au făcut”.

Alcătuirea lor sub inspirația Duhului Sfânt impune păstrarea lor nestrămutată. Continuă Macarie: „Pentru aceasta dar ca unele ce de Preasfântul Duh (subl. n.) sunt insuflate, cu toată evlavia și dreapta socoteală se cade să se lucreze alcătuirea acestora, și cu nestrămutare se cade să se predea, și precum până acum cu darul lui Dumnezeu nestrămutate s-au păzit, așa și de acum și până în veci să se păzească”.

Prin urmare, pentru Macarie, cântarea bisericească - asemenea textelor biblice și imnografice - era inspirată de Duhul Sfânt, compozitorii mai noi păstrând cu sfin­țenie racordarea activității lor la tradiția melodică a Bisericii. Aducerea repertoriului constantinopolitan în Țările Române și traducerea acestuia în limba română se pot asemăna cu acțiunile de traducere a cărților de cult sau a Sfintei Scripturi, astfel încât, atâta timp cât tradiția bisericească este respectată, diferențele lingvistice nu pot afecta comuniunea liturgică universală.

Prin activitatea și moștenirea pe care a lăsat-o în urmă, este cert că misiunea ieromonahului Macarie a fost una providențială. Atât tipărirea primelor cărți de muzică bisericească, precum și predarea cântării în limba română (ne amintim că, în aceiași ani, se implementa predarea în limba română la „Sfântul Sava” de către Gheorghe Lazăr) au reprezentat un punct de cotitură în evoluția și dezvoltarea muzicii eclesiale. Pe lângă aceasta, îi datorăm „smeritului ieromonah” numeroasele cântări, traduceri sau compoziții originale care înfrumusețează și astăzi strănile bisericilor.