„A le da altora învățături a fost, totdeauna, pentru mine o mulțumire”

Ioan Slavici se numără ­printre figurile de referință ale literaturii române care au ­provenit din familii numeroase și care, la rândul lor, au avut mulți ­copii. A fost tatăl a doi băieți și patru fete. S-a scris mult, de-a lungul vremii, despre moște­nirea sa culturală ­­și vocația de pedagog, dar se cunoaște prea puțin despre cum era Slavici ca părinte. Din memoriile sale știm că a primit o educație riguroasă în cre­dința în Dumnezeu, pe care, cu siguranță, a transmis-o mai ­departe copiilor săi.

Ioan Slavici a fost o personalitate remarcabilă, care s-a evidențiat încă din timpul vieții ca scriitor, jurnalist și pedagog. Se spune că a  fost primul care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu încă din tinerețe și în preajma căruia a stat multă vreme. Studiile și nuvelele sale poporale, între care de referință sunt „Moara cu noroc” și „Mara”, zugrăvesc în profunzime moravurile, comportamentul oamenilor în funcție de starea lor socială, ținuta îmbră­căminții, vorbirii și gesturilor. Pe scurt, o lume extrem de diversă. Se știe  că Mitropolitul Andrei Șaguna a avut o influență covârși­toare asupra sa, pe când ­înaltul ierarh reușea să revigoreze credința ortodoxă în Ardeal și, mai mult, să pună în practică numeroase ini­țiative de dezvoltare a presei și clasei de mijloc. 

Ca educator, Slavici și-a început ucenicia încă din clasa a III-a gimnazială, când dădea lecții particulare. Debutul în cariera de dascăl a avut loc, însă, în anul 1875, la București, la Liceul „Matei Basarab”, unde a predat limba română și filosofia. A predat, apoi, limba română la Școala Normală de Fete Azilul „Elena Doamna” și la Liceul Francez. În anul școlar 1880-1881 făcea parte din comisia oficială a examenelor de la gimnaziu, în urma cărora constată predarea superficială a limbii române, supraîncărcarea programelor, nerespectarea vârstei elevilor, ruperea de rea­litățile concrete și învinovățește statul că nu sprijină învățătorii și nu apreciază studiile elementare. 

Ioan Slavici, fondatorul Tribunei din Sibiu și cu activitate prolifică la alte publicații precum Timpul, Telegraful Român sau Vatra, s-a născut la Șiria, comitatul pe atunci Arad, în 18 ianuarie 1848. Luna aceasta se împlinesc 172 de ani de la venirea sa pe lume, prilej potrivit pentru a pătrunde în memoriile sale și a vedea cum s-a modelat ca om sub autoritatea mamei sale, femeie simplă, dar foarte ­evlavioasă, și a țăranului de frunte Mihai Fercu. 

Sava Slavici, tatăl scriitorului, s-a născut în 1818, într-o familie, de asemenea, numeroasă. Erau șapte frați. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului. Fercu era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru.

Slavici povestește în volumul Amintiri (1924): „În casă stăpân era tata-bătrân, Mihai Fercu, unchiul după mumă și părintele adoptativ al tatei, care rămăsese de mic copil orfan. Om cu stare frumoasă și fruntea cărturărimii din Șiria, bătrânul Fercu se deosebea-n toate privințele de cei de seama lui. (...) El a fost cel mai însemnat dintre părinții mei sufletești, în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia mai mult pentru alții decât pentru sine și umbla mereu în voile celor mai apropiați ai săi și mai bucuros primea decât dedea-ndrumări. Bisericos afară din cale, tata-bătrân n-ar fi lipsit, Doamne ferește, de la vreuna din slujbele de la biserică, unde-și avea locul lângă strana de la dreapta, și ținea-n casă rânduială strașnică-n cele religioase”. 

O copilărie „înspăimântător de fericită”

Scriitorul și-l amintește pe „tata bătrân”, cel care ținea ca „la slujba cea mare să citesc eu Apostolul”, păstrând cu sfințenie portul din tinerețile sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș. 

Despre propria copilărie, Ioan Slavici mărturisea că „la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită”. Au fost cinci copii și, deși trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de prichindei, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. 

Cu nostalgie scrie despre învă­țămintele mamei sale: „Supărarea - îmi zicea mama - orișicât de adâncă ar fi ea, de azi pe mâine să n-o duci. Serile să nu te culci mai înainte de a te fi împăcat cu toți ai tăi, căci cel ce adoarme supărat îl ispitește necuratul prin somn. Cu aceia, dar cu care dintr-un blid nu mănânci să nu te superi, căci cu dânșii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare”. Tot mama sa stăruia să nu lase mâncare-n farfurie, „ci să-mi iau din blid numai cât pot să mănânc, fiindcă ceea ce rămâne-n blid se păstrează pentru alți oameni, iar ceea ce lași în farfurie se aruncă porcilor și câinilor, și e mare păcat să tragi pentru porci ori pentru câini mâncare de la gura oamenilor”. Scriitorul descrie cum mama sa, vorbind despre oameni, îi dădea și această îndrumare: „Dacă-ți rămâne o bucată de pâne - îmi zicea - și o cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o tai în două bucăți deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot așa să faci și dacă doi străini își cer bucata. Dacă însă unul dintre ai tăi și un străin și-o cer, să tai bucata așa, ca una din cele două bucăți să fie mai mare, pe aceasta străinului s-o dai, căci al tău îți este mai apropiat și din partea lui dai ceea ce e mai mult”.

Aceste multe și altele de felul acestora, mama nici nu „le-a născocit” din capul ei, spune Slavici: „nici de prin cărți nu le-a scos, ci le-a-nvățat de la lumea în mijlocul căreia a crescut și-și petrecea viața. Așa gândeau și sâmțeau șirienii și fără-ndoială tot ca dânșii toți românii cu mintea limpede”. 

Dascăl mai presus de toate 

Scriitorul nu a omis să dezvăluie bunătatea sufletească a tatălui său, despre care spune că era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți. Ioan Slavici a avut, la rândul său, șase copii împreună cu Eleonora Tănăsescu: Titu Liviu, Lavinia, Ioana, Josefina, Marcel, Livia. Edu­cația creștin-ortodoxă din familie și experiența de pedagog și-au pus amprenta, cu certitudine, asupra lor. „Cu nașterea se-ncepe numai viața trupească, cea sufletească e plămădită-ncetul cu încetul potrivit cu felul de a fi al celor cu care ne petrecem zilele copilăriei și ale tinereților”, scria Slavici în memoriile sale. Și nu s-a sfiit să mărturisească, în Lumea prin care am trecut, că „viața mea întreagă m-am simțit, mai presus de toate, dascăl. A le da altora învățături a fost, totdeauna, pentru mine o mulțumire”, scrie Ioan Slavici. A trecut la cele veșnice în 17 august 1925, în localitatea Crucea de Jos, şi a fost înmormântat în Schitul Brazi. 

Gala Galaction a rostit cuvântul de rămas-bun.