Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Academicianul savant Nicolae Iorga, istoric al Ortodoxiei românești

Academicianul savant Nicolae Iorga, istoric al Ortodoxiei românești

Galerie foto (5) Galerie foto (5) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 05 Dec, 2021

Profesorul și academicianul Nicolae Iorga (1871-1940), nume dintre cele mai mari înscrise în Enciclopedia României, a contribuit cu „aproximativ 500 de studii și articole privind trecutul Bisericii românești și universale” (Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti). Biografia sa este cunoscută, iar multitudinea de aspecte legate de opera și personalitatea sa polivalentă de asemenea a fost tratată cu pasiune de istorici și literați. Îl pomenim pe acest ilustru cărturar al României, conturând amplul aspect al interacțiunii sale cu Biserica Ortodoxă Română, căreia i-a acordat atenție de-a lungul întregii sale vieți, atât ca și ­cercetător al crești­nis­mului din spațiul românesc și răsăritean, în genere, cât și ca om politic.

Valorizarea credinței ortodoxe, a Bisericii și a clerului în legătura de simbioză cu neamul și patria se vădește în cuvintele din prefața uneia dintre lucrările sale de referință, anume Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, la începutul căreia scrie:

„Nu mai trebuie să stărui asupra nevoii ce era de a se da clerului nostru și acelor persoane care se interesează de Biserică, în care se cuvine a vedea una din formele cele mai vechi și cele mai bogate ale vieții noastre națio­nale, o carte în care să se înfăți­șeze, pe temeiu de acte autentice, întrebuințate cu spirit critic, o istorie a dezvoltării Bisericii româ­nești […]. Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoții noștri să înlăture anume ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea și chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înțeleagă marea misiune culturală, socială și națională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă și de carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele tradiții, decât priveliștea unei vieți organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliții, Episcopii, Egumenii și așa de adesea ori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat ­neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer […], dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți”.

Provenind din Botoșani - parte de țară care a dat mai multe vârfuri ale culturii naționale -, dintr-o familie în care tatăl se trăgea din negustori români boieriți, mama își avea rădăcinile în boierimea moldoveană, iar străbunica din partea tatălui pe linie maternă se înrudea cu Mitropoliții Sofronie și Calinic Miclescu, Nicolae Iorga s-a dovedit un apărător al cre­dinței strămoșești, începând cu familia sa și până la marea familie a neamului românesc. Rar se vor fi văzut chiar și în istoria veacurilor moderne, ca să nu mai vorbim de zilele noastre, intelectuali care să ajungă părinți a 11 copii, așa cum au avut soții Iorga. Legat de acest lucru, într-un articol intitulat „Semne îngrijorătoare”, publicat în Neamul Românesc din 31 iulie 1924, semnalat și în revista Biserica Ortodoxă Română, Nicolae Iorga, preocupat mai ales de problema demografică na­țională, atrăgea atenția cu privire la numărul foarte mare de avorturi care se făceau în România încă de acum un secol.

În ce privește unitatea poporului român, cel supranumit „profetul național” ori „apostolul neamului”, în urma îmbărbătărilor sale ­neostoite prin care îi încuraja pe ostașii de pe front ori pe con­cetățenii rămași acasă că România va răzbi în prima conflagrație mondială, s-a zbătut întreaga viață pentru neamul românesc, cu o dragoste mai mult decât părintească, punând accent pe culturalizarea poporului și pe ideea de moralitate și patriotism. Trezind conștiința națională a românilor, cărturarul devotat neamului său și-a făcut datoria față de țară contribuind în mod esențial ca luptător cu condeiul istoricului și prin înflăcărarea discursului său de orator mobilizant la făurirea României Mari. Toate acestea însă „îndrumătorul națiunii” le-a făcut în spiritul tradiției sale străbune, căci Iorga le spunea com­pa­trioților lui: „O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire”.

Pelerin în căutarea trecutului

Atașamentul față de trecutul poporului, intrinsec legat de cel al Bisericii străbune, s-a concretizat și în multele sale călătorii la locuri de închinare, prin culegerea datelor din pisanii de lăcașuri și salvarea efectivă a unor documente istorice valoroase, uneori găsite chiar prin piețe, ca hârtie-ambalaj pentru pește. După cum mărturisește autorul, eforturile de cercetare care au dus la alcătuirea celor două volume despre istoria Bisericii Ortodoxe Române au însemnat mai mulți ani de lucru și nenumărate deplasări la mănăstiri, schituri și biserici din întreg spațiul românesc:

„Întâiu era nevoie să văd un foarte mare număr de mănăstiri și biserici. Cele mai însemnate și vestite aveau să-mi dea lămuriri biografice și note artistice de care nu poate fi lipsit acela care voiește să scrie nu o cronică a diferitelor eparhii, confundate în aceeași serie cronologică, ci o istorie a vieții bisericești așa cum ea se revarsă pe tărâmurile ce trebuie să fie în chip firesc atinse de dânsa. Dar aveau interes și micile biserici ori schituri de sihaștri, pe de o parte pentru știrile neașteptate, pe care le pot da, însă mai ales pentru a se căpăta întipărirea rosturilor poporale întinse și felurite ale Bisericii, pe care aveam s-o urmăresc”.

Importanţa Bisericii pentru neam şi ţară

Prețuirea lui N. Iorga pentru Biserica-mamă a națiunii nu poate fi pusă la îndoială. Aceasta s-a dovedit prin elaborarea acestei monumentale lucrări de istorie, publicată în anul 1908, apoi îmbogățită și retipărită peste două decenii, în 1928. Un motiv esențial al alcătuirii ei a fost și acela de a arăta oamenilor politici din vremea sa însemnătatea covârșitoare a Bisericii pentru unitatea și dezvoltarea culturală și socială a principatelor. O apreciere potrivită la adresa autorului pe marginea acestei lucrări face istoricul și cercetătorul George Enache: „Istoria Bisericii româneşti reprezintă, dincolo de o cercetare ştiinţifică, şi un demers de suflet, realizat de cineva care, deşi lipsit de fior mistic, a înţeles, în urma investigaţiei istorice, ce rol important a jucat Biserica în viaţa poporului român”.

Celor două volume li s-au alăturat nenumărate alte scrieri bazate pe dovezi istorice, studii despre Ortodoxie, mănăstiri, monumente istorice bisericești, voievozi români credincioși, precum și alte cărți istorico-religioase, cum ar fi Sate și preoți din Ardeal (1902), Inscripții din bisericile României (1903), Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904), Sate și mănăstiri din România (1905, 1916) sau celebra Byzance après Byzance (1935, 1972), al cărei titlu a devenit expresie proverbială. Toate acestea vin să întărească ideea rolului deosebit avut de Ortodoxia românească în formarea caracterelor oamenilor, în cultura română, precum și în păstrarea identității naționale, cu accent pe împletirea credinței cu dăinuirea poporului român în pofida vicisitudinilor istorice. De altfel, încă din 1939, marele nostru savant și istoric, parcă prevăzând vremurile grele ce vor încerca Biserica, spunea într-o conferință ținută la Ateneu: ­„Dacă poporul român, prin vitregia soartei, își va pierde credința ortodoxă, va dispărea ca neam. Creștinismul nu deznațio­na­lizează popoarele, le spiritualizează, le îndumnezeiește”.

Valorificarea ctitoriilor străbune

În calitatea sa de președinte al „Comisiunii Monumentelor Istorice”, N. Iorga s-a îngrijit ca nimeni altul de bisericile vechi moștenite de la ctitorii străbuni și tipărea articole în Buletinul acestei instituții. Timp de aproape un deceniu a fost și colaborator al revistei Biserica Ortodoxă Română, unde a publicat studii de profil. Dintre poeziile sale așter­nute pe hârtie, amintim aici o scurtă creație religioasă în versuri, sub titlul „Nu L-au cunoscut”: „Oricât de sfânt era Iisus / Și cât de lămurit, prin lut, / Vedeai pe cel venit de sus; / Și ai Săi nu L-au cunoscut. / A trebuit ca trupul Său / De mucenic să-L bată-n cuie / Ca să se-arate Dumnezeu / Și ca la ceruri să se suie”.

În anul 1924, profesorul Iorga a organizat la București întâiul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, iar peste doi ani fonda, tot în Capitală, un institut dedicat acestor cercetări. A contribuit la înființarea fostului Muzeu de Artă Sacră găzduit în Palatul „Kretzulescu”, iar la Vălenii de Munte, pe lângă „Universitatea Populară de Vară” (1908) și „Școala de misionare naționale și morale Regina Maria”, inaugurată în 1922, a deschis și „Muzeul de Artă Religioasă”, care înnobilează orașul până astăzi. În afară de aceste așezăminte culturale, în același ambient au func­ționat și „Școala de cân­tăreți biseri­cești”, un orfelinat pentru copii și o cantină pentru elevii strâm­torați material. Întreaga activitate a familiei Iorga și a distin­șilor conferențiari de la Vălenii de Munte, între care amintim nume cunoscute precum A. D. Xenopol, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Ioan Bianu ori Radu Gyr-Demetrescu, era inspirată de trecutul românesc pe care istoricul îl cunoștea foarte bine. Un frumos fragment dintr-o scrisoare publicată de Nicolae Iorga, cu privire la formarea „băieților de prăvălie” pe lângă comer­cianți com­petenți și, în același timp, foarte ini­moși, amintește de o tradiţie generală care ţinea de lumea vechilor negustori români, oameni credincioşi şi apropiaţi de Biserică. În acest sens, ni se pare grăitor să redăm următoarea mărturie culeasă de istoric: „Aşa cum reiese dintr-o scrisoare din 1817, a unui băiat de prăvălie, venit de la renumita casă de comerţ Hagi-Pop din Sibiu, la Craiova, în care acesta spunea fostei sale stăpâne cum conduce negustorul Băluţă Ioan ucenicii de prăvălie la slujbele bisericeşti - «rugăciunile pe care le facem Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu la zile de sărbători, nopţile cu privegheri şi ziua cu deosebite podoabe de cântări şi cu doi cântăreţi, desă­vârşiţi psalţi, între amândouă stranele şi, cum se face seară vine chiar Băluţă Ioan şi ne adună pe toţi din târg, toţi copiii, la toate ­sărbătorile şi ne duce de ascultăm la acest fel de podoabă, ca pe nişte călugări»”.

Susţinător al ridicării Bisericii Române la rang de Patriarhie

N. Iorga s-a numărat printre personalitățile de seamă ale vremii care au susținut ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române. În pragul acestui eveniment publica articolul „Necesitatea înființării patriarhatului”, argumentând: „Suntem singurul popor ortodox cu un simplu mitropolit primat în fruntea unei Biserici autonome”. Demersul s-a alăturat altor voci importante care vorbeau despre același deziderat, determinându-l pe Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, în calitate de „membru senior al episcopatului românesc de atunci”, să propună în mod oficial ca Mitropolia Ungrovlahiei să fie ridicată la rang de Patriarhie, ceea ce avea să se împlinească pe parcursul anului următor, începând cu ședința istorică a Sfântului Sinod din 4 februarie 1925.

Ajutător al celor aflaţi în nevoie şi restaurator de lăcaşuri sfinte

Legat de alte preocupări ale marelui istoric, se poate aminti și de implicarea sa în acte filantropice, pe care le va fi făcut pentru oameni aflați în nevoie, cum a fost cazul soțiilor văduve ale țăranilor de la Flămânzi, căzuți în Răscoala din 1907. A sprijinit și biserici, precum cea din Ipotești cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pentru a cărei restaurare a strâns bani prin subscripție publică anunțată în ziarul Neamul Românesc, la aproape 50 de ani de la trecerea în veșnicie a poetului național Mihai Eminescu. Spre sfârșitul anilor 1930 s-a implicat substan­țial în edificarea Bisericii „Sfântul Nicolae” - Copou din Iași, motiv pentru care bustul său se găsește în curtea lăcașului până astăzi. Tot Nicolae Iorga este cel care, după Marele Război, a propus Alba Iulia ca orașul unde să fie înălțată Catedrala Încoronării (1922), cu hramul „Sfânta Treime și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în cinstea unității realizate și a domnitorului Mihai Viteazul: „Aşa cum nici un ţăran român nu s-ar gândi să se căsătorească sub cerul liber - argumenta istoricul -, tot aşa şi încoronarea trebuia să aibă loc într-o biserică, fiind un fel de căsătorie a regelui cu noua ţară”.

Cinstitor al eroilor neamului şi promotor al zidirii Catedralei Naţionale

Convins că „neamul este etern prin cultul eroilor”, respectul său infinit pentru jertfa ostașilor români de a-și apăra pământul strămoșesc și credința ortodoxă l-a determinat să se numere printre marile personalități, precum Patriarhul Miron Cristea, regii Carol I și Ferdinand, Ion C. Brătianu, Ioan Slavici, Octavian Goga, care au susținut ideea construirii unei Catedrale Naționale. De altfel, dintre cei care au întreținut disputa din prima jumătate a secolului XX cu privire la stabilirea locului unde să fie edificată „Biserica Neamului”, ­Iorga a fost cel mai aproape de amplasamentul pe care se con­struiește astăzi Catedrala Mântuirii Neamului, scriind în februarie 1929 următoarele: „Pentru ­Catedrală se mai cere şi putinţa de a ieşi la iveală, necesitatea de a se găsi în fundalul unei mari şi frumoase artere de circulaţie, de a fi accesibilă din mai multe părţi. […] Puneţi Catedrala undeva sus, în vază; puneţi-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul, de exemplu, dar nu mai faceţi greşeala de a îngropa sute de milioane la toate răspântiile!”.

Istoricul a avut între secretarii particulari și conferențiarii de la Universitatea Populară clerici distinși precum Gheorghe Cotenescu (1886-1965), ori profesori universitari de teologie, ca patrologul Ioan G. Coman (1902-1987) și istoricul Niculae M. Popescu (1881-1963), pe cel din urmă sfătuindu-l, cu ocazia primirii în rândul academicienilor (1923), să cerceteze și să scrie despre preoții de mir, în special despre slujitorii din mediul rural. A susținut numirea întâiului profesor titular la Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române de la Facultatea de Teologie din București, în persoana lui Nicolae Dobrescu (1874-1914), ulterior considerând o mare pierdere trecerea prematură la cele veșnice a talentatului profesor și istoric bisericesc.

Apreciat de profesorii de teologie şi ierarhii din România

De-a lungul timpului, aprecierea din partea Bisericii ­Ortodoxe Române față de personalitatea și opera lui Nicolae Iorga a fost constantă, recunoscându-se atașa­mentul acestuia față de credința, tradiția și valorile înaintașilor.

Diferiți teologi, precum arhimandritul Iuliu Scriban, ori Petru Gârboviceanu, președintele „Casei Bisericii”, au semnalat cele mai importante lucrări și articole ale profesorului, prin recenzii publicate în revistele bisericești. În 1931 chiar, la împlinirea celor 60 de ani de viață, cu susținerea remarcabilului ­ierarh și viitor Mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea (1886-1951), istoricului i se dedica un număr întreg din revista Biserica Ortodoxă Română, sub titlul „Omagiu lui Nicolae ­Iorga”. Materialul alcătuit de biobibliograful și secretarul său, Barbu Theodorescu, conține ­bibliografia aproape completă a operelor lui Nicolae Iorga (până la 1931) și este precedat de o ­introducere și un cuvânt înainte, unde autorul spune: „Volumul de față vede lumina zilei prin bunătatea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe, adus omagiu celor 60 de ani de strădanii ale profesorului Iorga. Pentru marea cinste ce mi s-a făcut, aduc pe această cale mulță­mirile mele Sfântului Sinod, Înalt Preasfințitului Patriarh Miron, părinte al Bisericii noastre, cum și Prea Sfințitului Arhiereu Tit Simedrea [Târgo­vișteanul], iubitor și stăruitor în tipărirea lucrării”.

Onorat la moarte în multe părţi ale lumii

Vestea despre sfârșitul dramatic al marelui istoric român, petrecut chiar de ziua onomastică a soției, în dimineața de 27 noiembrie 1940, a avut valențe globale, întrucât a rămas consemnat că 47 de universități și academii de pe întreg mapamondul au arborat drapelul în bernă. Dată fiind situația politică a momentului și contextul tulburător în care a trecut la cele veșnice, din teamă, unele personalități contemporane au lipsit de la înmormântarea savantului. Totuși, alături de rudele apropiate, au fost prezente nume cunoscute și foarte mulți intelectuali. Cum era de așteptat, locul de înhumare pentru o așa personalitate care lucrase și rezidase în București nu putea fi decât în Cimitirul Șerban Vodă-Bellu, întregind valoarea acestui „panteon național” care adăpostește mormintele unora dintre cei mai iluștri și valoroși oameni din universul cultural, științifico-academic și politic al României. Iată, în încheiere, o frântură consemnată de Liviu Rebreanu în jurnalul său, pe marginea funeraliilor lui Nicolae Iorga: „Ne ducem la înmormântare abia vreo zece academicieni, deşi sunt automobile suficiente: Motru, ­Petrovici, Antipa, Nistor, Nae Popescu [preotul profesor Niculae M. Popescu], Bănescu, Caracostea, Capidan, Rosetti, Carpen... Lumea foarte multă şi bună: intelectuali de toate neamurile. Flori multe, mai ales modeste. Slujba simplă în capela de la Belu, apoi ducerea la groapă. Solemnitatea impresionantă în modestia ei şi mai ales gândindu-te ce-ar fi fost în alte împrejurări înmormântarea lui Iorga”.

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   Nicolae Iorga