Actualitatea Sfântului Simeon Noul Teolog

Comemorarea pe care Biserica Ortodoxă Română o face anul acesta Sfântului Simeon Noul Teolog, la 1.000 de ani de la trecerea sa la Domnul, e un prilej potrivit de a sublinia importanța mesajului și a vieții sale celor interesați de urmarea unui model în urcușul duhovnicesc, pentru că experiența duhovnicească a sfinților are un dublu caracter - eclesial și personal în același timp.

Ne-am obișnuit de o vreme încoace să vorbim despre actualitatea Părin­ților, citându-i copios în diferite ocazii - fie studii, conferințe sau predici, dar foarte puțini sunt cei care se lasă trăiți de spiritul lor în așa măsură încât să le imite urcușul duhovnicesc, și aici m-aș încadra și pe mine. Cu ceva vreme în urmă am celebrat împreună Duminica Tuturor Sfin­ților, prilej de aducere aminte a tuturor sfinților și a mesajului vieților lor în contextul moder­nității, ca expresie concretă a revărsării de har sfințitor după înălțătoarea ­Duminică a Rusaliilor.

Canonizându-l pe Sfântul Simeon, observa inspirat părintele Ioan Ică Jr, „creștinismul bizantin a recunoscut drept criteriu ultim al adevărului și autoritate definitivă în Biserică pe Duhul Sfânt și pe sfinți, în care antinomia dintre autoritate și libertate, dintre instituție și eveniment personal e depășită”. Departe de a putea reda în spațiul limitat al unui articol dimensiunea personalității sale, am putea doar creiona câteva direcții cu ajutorul amplului program de restaurare și traducere a operei scrise a Sfântului Simeon realizată de eruditul părinte profesor Ioan Ică Jr. Cele patru studii introductive, din fiecare volum tradus, ne inițiază în lumea bizantină a secolelor X-XI, făcându-ne să avem o imagine complexă atât a contextului în care apare sfântul, cât și a învățăturii sale care a creat multe dispute mai mult sau mai puțin teologice, având drept suport o bibliografie „metabolizată” (de autor) care însumează, dincolo de surse, o viziune, cred, exhaustivă a subiectului, cel puțin pentru prima jumătate a acestui mileniu.

Omul în comuniune cu Sfânta Treime

Sfântul Simeon propovăduia posibilitatea reală a credinciosului care a primit cu credință harul Sfintelor Taine să dobândească experiența simțirii harului ca „vedere a lui Dumnezeu” încă din viața aceasta, în comuniunea de iubire și lumină a Sfintei Treimi.

El era convins că, desprins de Treime și de experiența eclesială vie, fără călăuzirea spirituală a Părinților, discursul teologic nu mai este mărturie a Bisericii, iar dogmatica devine simplă filosofie religioasă. Pentru Sfântul Simeon doar experiența duhovnicească transformă teologia în mărturie existențială și oferă ga­ranția unității ființiale a teologiei în diversitatea abordărilor disciplinelor particulare (pr. Ioan Ică Jr).

Biserica bizantină a acelor timpuri era măcinată de un puternic formalism eclesial caracterizat printr-un scolasticism dogmatic și exegetic, dublat de ritualism liturgic și moralism pietist, pe un fond de renaștere a elenismului după criza iconoclastă a secolelor precedente care a stagnat orice avânt spiritual. Orice asemănare cu timpurile noastre este pură ficțiune, dar poate fi discutată.

Părintele John McGuckin concentra „programul monahal” al Sfântului Simeon Noul Teolog în trei direcții: recentrarea vieții monahale pe experiența harului, ascultarea necondiționată față de un părinte duhovnicesc harismatic și reconstituirea monastică a unei baze de putere de tip aristocratic. Dacă primele două puncte au fost adoptate de curentul isihast, trei secole mai târziu, cea de-a treia direcție pare uitată, deși întâlnim ici-colo tot felul de asemănări.

Conflictul din vremea Sfântului Simeon între teologia scolastică, conservatoare, detașată de viața duhovnicească, și cea spirituală, sub lumina călăuzitoare a Duhului Sfânt, care accentuează taina lui Dumnezeu, este și astăzi prezent în viața Bisericii în multiple forme, chiar dacă ne prefacem că nu-l vedem. Modelul pe care ni-l aduce în atenție Sfântul Simeon prin viața și teologia sa ar merita mai multă atenție din partea noastră.

Prin experiența mistică a sfinților, Sfântul Simeon încearcă să ne convingă despre imposibilitatea omului de a vorbi despre Dumnezeu dacă nu posedă în mod conștient pe Duhul Sfânt. Simeon era un restaurator al modelului de teologhisire ascetic-con­tem­plativă, într-o formulă treimică, eclesială și existențială/experimentală.

Sfântul e cel care păzeşte poruncile

De aceea pentru el sfântul e cel care păzește poruncile: „Cel ce a dobândit inimă bună prin osteneli și prin lucrarea poruncilor are locuind în el întreaga Dumnezeire, care este comoara cea bună… căci așa cum neamurile se cunosc după port, iar cel mai adeseori după grai și cuvânt, tot așa și sfinții se recunosc după decența lor și după mersul lor distins și după celelalte aspecte ale înfățișării lor exterioare, dar semnul distinctiv propriu lor cu toată exactitatea și adevărul e cuvântul care se naște din ei” (Discursuri etice, 9).

Acest cuvânt l-a slujit neobosit sfântul pentru că a înțeles că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu înseamnă speculație sau meditație rațională la cuvintele Scripturii, ci o comuniune reală de lumină și iubire după modelul Treimic, cel care unește fără să contopească.

Creștinismul de care vorbește Sfântul Simeon nu se rezumă la simpla ascultare de dogme sau păzirea regulilor morale, ci este simțirea conștientă a harului, vederea slavei Sfintei Treimi manifestate în Trupul mistic și eclesial al lui Hristos care este Biserica (Ioan Ică Jr).

A face teologie fără experienţa Duhului este inutil

De aceea, pentru el a face teologie fără a avea experiența Duhului Sfânt, a realităților teologhisite, este inutil. Această idee, a vederii conștiente a lui Dumnezeu, străbate întreaga sa învățătură, fie că vorbim de pocăință, rugăciune, paternitate duhovnicească sau Sfânta Euharistie. Pentru a avea o imagine de ansamblu a teologiei sale ar fi de mare ajutor și cartea Arhiepiscopului Vasili Krivoșein - „În lumina lui Hristos”, care cuprinde o selecție de texte din opera sfântului, legate de marile teme abordate de acesta, pentru cei care nu au răbdarea de a parcurge traducerile părintelui Ică.

Într-o lume din ce în ce mai dezbinată, care își diluează din ce în ce mai mult valențele creș­tine, cred că ar fi nimerit să vedem modul în care Sfântul Simeon gândea paternitatea duhovnicească, drept unul care înțelegea experiența mistică - experiență conștientă și încununare a vieții ascetice în Dumnezeu.

Pentru Sfântul Simeon adevăratul părinte duhovnicesc este cel care s-a făcut mai întâi ucenic al lui Hristos și a învățat bine poruncile și tainele Lui și în acest chip a încercat să învețe pe alții. La Sfântul Simeon apare o întrebare, printre multe altele, care ar merita atenția noastră: „Cine este vrednic să conducă duhovni­cește pe alții, ce daruri duhov­nicești trebuie să aibă pentru a spovedi?”. Departe de el gândul de a nega hirotonia, dar expe­riența conștientă a vieții sale duhovnicești îl face să afirme că, după cum Taina Botezului nu e suficientă pentru a fi un creștin adevărat, tot așa hirotonia nu ajunge pentru a sluji cu vrednicie. Ai nevoie de o viață în acord cu poruncile lui Dumnezeu și con­știința darurilor Duhului Sfânt pe care le primești în deplină ­libertate lăuntrică.

În testamentul său duhovnicesc, Sfântul Simeon scrie: „Se cade ca mai întâi să fii supus și să urmezi unui părinte duhovnicesc care să te conducă pe calea care duce la Hristos și să ajungi la Hristos sau, mai bine zis, să te găsească Hristos și să bagi de seamă modurile și semnele căii care te duce acolo și să vezi pe Hristos prin harul Duhului Sfânt fără să rătăcești și atunci să-i conduci și pe alții la Hristos. Se cade să fii luminat mai întâi de Lumina cea adevărată, după care abia să-i duci pe alții la această Lumină. Se cade să fii eliberat mai întâi tu însuți și așa să încerci să-i eliberezi pe alții, fiindcă e cu totul lipsit de minte și nebun cel care e rob și încearcă să-i elibereze pe cei robi împreună cu el, răpind autoritatea stăpânului său”. Era convins că numai cine vede Lumina Duhului poate lumina duhovnicește pe alții. De aceea ne-a lăsat mărturia „imnurilor” sale ca să pătrundem taina luminoasă.

Invitația pe care ne-o face Sfântul Simeon este legată în primul rând de conștiința pre­zenței Harului în lume și de necesitatea unei vieți curățate de patimi ca să putem beneficia pe deplin de darul sfințitor al ­Duhului.

Într-o lume hristofobă, în care instituția Bisericii se confruntă cu stereotipii administrative, lăsând uneori impresia unui har instituționalizat, redescoperirea scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog ne-ar putea ajuta să înțelegem nevoia efortului personal al fiecărui cleric și mirean de a regândi valorile creștine prin prisma propriilor valori pe care le mărturisim cu propria viață în lucrarea Bisericii.