Actul Sinodal care a încheiat disputa cu Patriarhia Ecumenică

Sfinţirea Marelui Mir săvârşită de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în Joia Mare a anului 1882 a dat naştere unei noi dispute cu Patriarhia Ecumenică. O epistolă semnată de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea împreună cu ierarhi membri ai sinodului constantinopolitan dezaproba acest act, motivând că "arhiereii din diferite locuri trebuie a lua Sfântul Mir de la tronul cel de la noi preasfânt, patriarhicesc, apostolic şi ecumenic".

Raportul de răspuns, prezentat Sfântului Sinod la 23 noiembrie în Bucureşti, a fost numit oficial "Act Sinodal care cuprinde Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiunile ei cu Patriarhia de Constantinopol".

Scrisoarea de mustrare primită de la Patriarhia Ecumenică a fost adusă la cunoştinţă ierarhilor români de mitropolitul primat Calinic Miclescu în cuvântul de deschidere a sesiunii de toamnă a Sfântului Sinod, la 15 octombrie 1882. În şedinţa din 23 octombrie, sinodalii au dezbătut "patriarhiceasca epistolă", declarându-se "impresionaţi de asprimea termenilor şi de caracterul unei asemenea scrisori". Într-adevăr, Ioachim al III-lea, "cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului", în epistola din 10 iulie, se declara indignat că a trebuit să afle din gazetele vremii despre gestul specific unei biserici autocefale de a săvârşi sfinţirea Marelui Mir în ţara noastră: "Din cele publicate prin ziare a ajuns la timp în cunoştinţa noastră, nu cu puţină întristare şi supărare, că arhieria voastră, la 25 martie anul curent, aţi procedat la săvârşirea sfinţirii Sfântului Mir în neîntinatul templu al Mitropoliei din Bucureşti, cu o completă ignorare a puterii noastre spirituale şi canonice". Ierarhii români erau prezentaţi drept "model de dizordine şi neascultare" şi "contravenitori ai ordinii ecleziastice". În acest sens, Sfântul Sinod a constituit o comisie sinodală, condusă de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, care a însărcinat pe Episcopul Romanului, Melchisedec Ştefănescu, cu întocmirea unui raport argumentat teologic, canonic şi istoric, prin care să fie demontate acuzaţiile venite de la Constantinopol.

"Biserica unui regat liber şi independent"

În acest raport, acuzaţiile semnatarilor epistolei patriarhiceşti au fost expuse şi combătute, punct cu punct, cu contraargumente scripturistice, dogmatice şi canonice, după cazul fiecăruia: "Citind şi ascultând cu mare luare aminte această admoniţiune duhovnicească, văzând că Înalta Sa Sanctitate Patriarhul Ecumenic ne aminteşte mai multe cuvinte din Sfânta Scriptură şi din canoane, care sunt norma administraţiei Sfintei noastre Biserici Ortodoxe a răsăritului, şi pe care noi niciodată nu trebuie să le pierdem din vedere în administraţia spirituală a diecezelor noastre. ¤...Ą Noi mulţumim din inimă Înaltei Sale Sanctităţi patriarhale că ne pune în vedere cuvintele cele Sfinte ale Scripturii, ne dă ocazia să ne gândim la ele, să le studiem profund şi să le realizăm în viaţa noastră". La acestea, PS Melchisedec Ştefănescu al Romanului a adăugat un scurt istoric al Bisericii Ortodoxe din ţara noastră, concentrat pe raporturile cu Patriarhia de Constantinopol. Sunt amintite încercările scaunului constantinopolitan de a-şi impune autoritatea asupra eparhiilor româneşti, toate sortite eşecului, de la recunoaşterea mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei (secolul al XIV-lea) şi până în prezenta domnie a lui Carol I. Totodată, prezintă starea de fapt a Bisericii: "Biserica noastră este Biserica Ortodoxă Română, pe care providenţa divină acum de curând a făcut-o Biserica unui regat liber şi independent - Regatul României. Dacă ea în timpuri grele, de restrişte şi de întuneric a ştiut, împreună cu toată naţia sa, a-şi păstra şi apăra autocefalia sa, cu atât mai vârtos va face aceasta astăzi, când s-a făcut lumină mare, când naţiunea, a căreia este această Biserică, vede în ea un scut mare de apărare în timpuri grele, un liman în vijeliile vieţii şi o călăuză sigură pe calea mântuirii."

Unitate de doctrină, disciplină şi cult cu Patriarhia Ecumenică

Se preciza că "acesta este în scurt istoricul autocefaliei Bisericii române, pe de o parte - avută şi practicată de români ne-ntrerupt, ca o demnitate inerentă unei naţiuni autonome, şi apărată cu zel şi pietate de toate generaţiile trecute, în curgere de multe secole; pe de altă parte - combătută şi îngânată de Patriarhia de Constantinopol". Cu toate aceste piedici, "Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României, şi nicio autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva". Faţă de nevoia recunoaşterii unei stări de fapt deja existente, afirma autoritar: "Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalia noastră bisericească; ea este un fapt istoric îndestulătoriu pentru noi şi pentru cei ce ne iubesc şi voiesc a fi cu Biserica şi cu Statul nostru în relaţii amicale. Astfel stăm şi astfel vom sta cât va fi în noi o suflare, şi nimica nu ne va urni din această poziţie." Această poziţie fermă, însă, nu trebuie privită drept început al unei schisme. Dimpotrivă, sinodalii români afirmau: "Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti, aceeaşi disciplină, acelaşi cult divin pe care le-am moştenit de la părinţii noştri şi care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate ţările. Noi recunoaştem în Patriarhia de Constantinopol un centru moral, de unde trebuie să purceadă direcţia în toate chestiunile de interes general al întregii Biserici Ortodoxe, în privinţa dogmelor, a disciplinei, a cultului." Mai mult decât atât, "patriarhul este socotit la noi ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe, şi mitropoliţii noştri îl pomenesc la Sfintele servicii, implorându-i de la Dumnezeu pace, sănătate, onoare, viaţă îndelungată şi povăţuire a Bisericii pe calea cea dreaptă", iar ierarhii români mărturisesc că vor primi de la acest centru bisericesc "cu dragoste chiar povăţuiri spirituale de folos naţiunii şi Bisericii noastre".

Sfinţirea Marelui Mir, atribut indispensabil unei Biserici autocefale

Referitor la problema Sfinţirii Marelui Mir, actul sinodal reproduce canoanele ce fac referire la această slujbă, amintind şi episoadele când această slujbă s-a săvârşit pe teritoriul ţării noastre în trecut. Motivaţia este că "a căuta acest mijloc de Sfinţire pe la bisericile din alte ţări ar însemna că acea Biserică nu posedă toată plenitatea mijloacelor de mântuire şi Sfinţire; că dacă ea nu poate produce Sfântul Mir, nu poate comunica nici Duhul Sfânt celor botezaţi de dânsa, nici a-i desăvârşi prin catehizare şi predică; ci caută pe la alte biserici, ca acelea să pună în comunicare cu Duhul Sfânt pe botezaţii săi. Prin urmare, ar trebui, drept consecinţă, ca tot de acolo să se aducă şi catehizatori şi predicatori, care să conserve şi să dezvolte darurile Sfântului Duh, cele comunicate prin Mir. Aşadar, Sfinţirea Marelui Mir este un atribut indispensabil pentru o Biserică autocefală". Concluzia este că "în această convingere, bazată pe canoane, pe istoria generală a Bisericii Ortodoxe şi pe istoria Bisericii noastre, precum şi pe însemnătatea dogmatică, şi pe exemplul altor biserici autocefale, noi am decis a săvârşi în România, în Biserica Catedrală a primei Mitropolii, Sfinţirea Mirului, după rânduiala stabilită întru aceasta de Biserică, şi după cum se face şi la alte biserici autocefale. Această decizie este nestrămutată pentru totdeauna, până când va exista Biserica Ortodoxă a naţiunii române".

Actul sinodal a dus la recunoaşterea autocefaliei

Raportul comisiei sinodale, socotit drept "capodoperă a genului", a fost citit şi aprobat în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 23 noiembrie 1882, iar în forma sa definitivă a fost intitulat "Act sinodal care cuprinde Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiunile ei cu Patriarhia de Constantinopol". În februarie 1883, Ministerul de Externe al României trimitea acest document drept răspuns la scrisoarea patriarhală şi sinodală din 10 iulie 1882, sub semnătura tuturor membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Pr. prof. Niculae Şerbănescu afirma că "acest cuprinzător act, prin felul cum înfăţişa şi fundamenta problemele puse în discuţie, a avut rol de seamă în grăbirea încheierii cu succes pentru noi a disputei privitoare la formala recunoaştere a autocefaliei Bisericii Române".