Actul Unirii reintegrează Basarabia în statul român

Basarabia, provincia întreagă între Prut și Nistru, a fost după 1812 posesiune rusească. Metodele țariste de câștigare a întregii populații de partea sa au fost caracterizate de o anumită abilitate, prin încercarea de a câștiga elementele nobilimii locale și pe intelectuali. Acestora li se asigurau locuri de muncă în administrația imperială, cu condiția de a se adapta în întregime la mentalitatea și cultura rusă. De aceea, vestea unirii cu ţara din 27 martie 1918 a venit ca o rază de speranţă în momentul în care atâtea nenorociri se abătuseră asupra României.

Bunăstarea materială a populației rurale din stânga Prutului a fost grija continuă a autorităților ruse, atâta vreme cât aceasta rămânea într-o stare de înapoiere culturală. Biserica a fost rusificată în mod sistematic, iar limba română a dispărut complet din școli, la fel și din administrație. Pentru că mulți nu cunoșteau limba rusă, școala le devenea inaccesibilă. Prin caracterul eminamente agricol al Basarabiei și prin lipsa de interes a oamenilor simpli de a schimba ordinea existentă (nu participau la întruniri și nu luau parte la acțiuni de protest), provincia menționată era, în mod evident, locul unde conștiința națională avea cele mai puține șanse să se dezvolte. Cu toate acestea, au existat câțiva intelectuali care au încercat să depășească starea de fapt, însă trezirea unei conștiințe naționale a românilor din Basarabia și voința lor de a se uni cu România au fost efectul războiului și al Revoluției Ruse.

Unirea cu ţara, rodul unei vii conștiințe naționale

Soldatul moldovean făcuse deja destule campanii militare în serviciul țarului: în Crimeea, în Balcani, în Manciuria. El știa că românii din regat luau parte la război ca să își elibereze frații de sub stăpânirea austro-ungară. El vedea batalioanele de voluntari care se constituiau în spatele frontului rusesc din prizonieri de origine română. Așa a dobândit conștiința unei singure limbi care depășea frontierele imperiului rus și ale regatului aliat cu acesta și ale unei naționalități mai întinse și mai bogate, de care aparținea și el.

Acesta a fost, de fapt, efectul revoluției ruse care a dat mișcării încă instinctuale impulsul decisiv, proclamând dreptul tuturor popoarelor din imperiu la obți­nerea autonomiei națio­nale. În Basarabia, aceasta a fost proclamată la 20 octombrie 1917, cu mare entuziasm: drapele moldovenești fluturate, cântece patriotice românești: Deșteap­tă-te, ro­mâne și E scris pe tricolor unire. A fost luată hotărârea de a se stabili peste puțină vreme procedura de alegere a Sfatului Țării și convocarea unei adunări constituante.

Pe 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării și-a ținut prima sa ședință, iar Ion Inculeț a fost ales pre­ședinte. A fost numit și un consiliu director. Ceea ce e de remarcat sunt haosul și starea de anarhie în care a fost aruncată provincia, în apropiere de momentul unirii. Mai multe perso­nalități rusești au fost asasinate de soldații ruși, care se retrăgeau dezorganizat de pe frontul românesc. Situația a devenit și mai gravă în luna decembrie a anului 1917, când a fost proclamată Republica Moldovenească democratică și federativă. La scurt timp, în ianuarie 1918, statul major bolșevic s-a instalat la Chișinău. Ședințele Sfatului Țării au fost suspendate, numeroşi deputați au fost arestați sau dați în urmărire.

Armata română dezarmează bandele bolșevice dintre Prut și Nistru

Consiliul director al republicii, mai multe organizații moldove­nești și chiar străine au luat, în sfârșit, decizia să formeze o delegație moldovenească numeroasă din membrii Sfatului Țării, care să se adreseze la Iași cu o cerere adresată guvernului român de a trimite trupele sale pentru a restabili ordinea în Basarabia. Guvernul român dispunea în acel moment de trupe libere și avea un foarte mare interes în păstrarea depozitelor constituite în Basarabia. Pe 13 ianuarie 1918, armata română a intrat în Chișinău, purtându-se bătălii violente în jurul Tighinei și, după trei zile de confruntări pe străzile orașului, bandele bolșevice au fost alungate dincolo de Nistru. Basarabia era eliberată de amenințarea lor, iar Sfatul Țării și-a putut relua lucrările. Rușii, firește, s-au supărat de situația creată și au continuat mobilizarea trupelor „împotriva invadatorilor români".
Însă Basarabia a continuat demersul de ieșire de sub autoritatea rusească, urmând exemplul Ucrainei, care, folosindu-se de dreptul autodeterminării pe care Sovietele îl confirmaseră atunci când au preluat puterea, și-a proclamat independența.

Prea slabă ca să se guverneze singură

La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Republica Moldovenească a devenit independentă, Ion Inculeț fiind președintele acesteia. Pe acest fond, la 5 martie 1918, a fost semnat un acord între partea românească și cea bolșevică, care prevedea retragerea trupelor române din Basarabia, un schimb de prizonieri și abținerea României de la orice imixtiune în afacerile interne ale noului stat. De asemenea, în schimbul acestor concesii, toate produsele basarabene care nu erau necesare întreținerii populației trebuiau rezervate aprovizionării României. În legătură cu acest ultim aspect, nici o măsură nu a fost întreprinsă pentru aprovizionarea țării noastre. Totodată, Ucraina cerea alipirea Basarabiei. Sfatul Țării a protestat energic faţă de aceste revendicări și a cerut să ia parte la negocierile purtate pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, lucru neacceptat. Mai era o singură cale de urmat pentru „Republica Moldovenească": unirea cu România.

De la intrarea trupelor româ­nești, ideea unirii câștiga în fiecare zi tot mai mult teren. Basarabia era prea slabă ca să se guverneze singură, înconjurată de atâtea forțe ostile. Armata română era unica garanție de securitate, iar comunitatea de limbă și de origine se impunea în spiritul tuturor. Mișcarea a început în mod spontan în provincie: pe 3/16 martie, Adunarea Zemstvei din Bălţi a cerut în mod categoric unirea cu regatul României, iar, zece zile mai târziu, Soroca urma acelaşi exemplu.

Condițiile unirii

Proclamaţia de unire a Republicii Moldoveneşti cu România a fost votată pe 27 martie/9 aprilie în Sfatul Ţării, în urma interpelării unor deputaţi ai minorităţilor în chestiunea rezoluţiilor votate la Bălţi şi Soroca. Discuţiile tumultuoase şi, de­sigur, voinţa majorităţii au clarificat statutul Basarabiei. La acţiune a participat şi Constantin Stere, basarabean refugiat în România, figură emblematică a unirii. Unirea a fost proclamată, stipulându-se totuşi câteva condiţii: recunoaşterea reformei agrare şi a autonomiei provinciei, respectarea drepturilor minorităţilor etnice, menţinerea libertăţilor civice. Toate acestea au fost acceptate de guvernul român, iar Alexandru Marghiloman, prim-mi­nistrul de la acea vreme, a considerat vestea unirii ca singura rază de speranţă în momentul în care atâtea nenorociri se abătuseră asupra României (Pacea de la Buftea­Bucureşti, prin care România pierdea economic foarte mult).

Etapele autonomiei şi independenţei nu au fost contestate niciodată. Ele sunt aceleaşi care au fost înregistrate în istoria Finlandei, statelor baltice, care au apărut, ca şi Republica Moldovenească, în împrejurările create de revoluţie. Unirea cu România decurgea în mod necesar din deşteptarea naţională a tradiţiilor istorice, din conştiinţa mai clară a comunităţii naţionale şi din imposibilitatea practică de a-şi păstra independenţa, fără să cadă sub puterea Sovietelor sau să devină obiectul dorinţelor de expansiune ale ucrainenilor. Punctul de vedere oficial al istoriografiei sovietice referitor la chestiunea Basarabiei şi la iniţiativa Sfatului Ţării din martie/aprilie 1918 este menţionat, fără prea multe comentarii, în timp ce votul din adunarea basarabeană era considerat ca falsificare, şantaj, violenţă brutală. Actul unirii care reintegrează Basarabia în interiorul statului român a fost cel din 27 martie/9 aprilie 1918, iar cea de-a doua rezoluţie din 1/10 decembrie 1918 nu a fost decât corolarul primei hotărâri.