„Am adunat valori, vom trăi”

Zece ani pe muchie au trecut de când vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, cel care a păstorit eparhiile din Transilvania mai bine de 23 de ani, a luat calea cerului. Anii săi au fost mai puțini de 80, dintre care ultimii măcinați de o grea suferință trupească. A cunoscut amarul și nectarul, un drum abisal de la Jilava la Oxford, a călătorit pe toate meridianele globului, purtând peste tot cu sine mărturia ortodoxă și românească. Rămâne viu prin scriitură, prin ctitoriile de ziduri și oameni, dar și prin mărturiile autobiografice pe care le‑a „ascuns” la vedere în arhiva personală, așteptând a fi descoperit.

Atunci când se aşeza la masa de lucru, avea conştiinţa că, aşa cum el a scos de sub colbul vremii documente uitate ale unor vrednici înaintași, îi va veni rândul să fie cercetat. Aşa se justifică acribia cu care şi‑a aranjat arhiva personală la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria sa de suflet. La 3 octombrie 1986, într‑o scrisoare de răspuns adresată părintelui Gheorghe Crişan din Roşia Montană îi mulţumea pentru o dedicaţie în versuri, adăugând: „Ele vor rămâne în arhiva mea şi, poate, cine ştie când vor fi scoase la cunoştinţa publică, atunci când noi nu vom mai fi”. La 7 decembrie 1988, către părintele Alexandru Stănciulescu Bârda din Mehedinţi, scria voalat despre misiunea de a‑l descoperi, peste ani, din arhiva personală: „Vor intra în arhiva mea ca să‑şi bată capul cu ele cine ştie cine, cine ştie când!”. A avut tot timpul conştiinţa că misiunea la care a fost chemat îl expunea viitorului, urmând ca faptele sale să fie judecate atât de Dumnezeu, cât şi de oameni, după cum reiese din scrisoarea trimisă la 10 iunie 1987 către Constantin Iabraşu din Buzău: „Tot ceea ce fac, fac cu convingerea că slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor, iar ceea ce rămâne după noi aparţine istoriei şi viitorului”.

„Nu scrii bine decât când scrii pentru cineva”

Scrisorile prezintă şi mărturii autobiografice, unele planuri editoriale ce nu s‑au finalizat niciodată, dar şi raportarea personală la faptul de a scrie. Petru Braşoveanu din Bucureşti este adresantul unei scrisori datate 24 august 1989, presărată cu o scurtă autobiografie inedită: „Într‑un fel scrisorile sunt şi genul meu cel mai apropiat, dar cum n‑am de gând să public un Epistolar, precum ucenicii lui Noica, aceasta se va putea vedea numai dacă cineva îşi va pune mintea, după moartea mea, cu arhiva pe care am început să mi‑o pregătesc de pe acum. M‑am gândit totuşi să dau cuiva această arhivă din care să extragă şi din copiile după scrisori (le am numai de câţiva ani încoace, şi unele de acum douăzeci‑treizeci de ani), ceea ce ar putea fi nişte microeseuri. […] Nu cred în scrisul pentru sertare, decât când e într‑un jurnal, sau în scrisori. Nu scrii bine decât când scrii pentru cineva. Scrisul e comunicare. Scrisul e scrisoare. Eu când scriu mă gândesc totdeauna la un cititor. Altfel nu pot scrie. Când scrii trebuie să ai un interlocutor care să te cenzureze pe loc. Să vezi dacă îl interesează sau nu, dacă îl emoţionezi sau nu, dacă îl luminezi cu ceva sau nu. Altfel de ce să scrii? Scrisul ca exerciţiu, da, dar aceasta la începuturi. Scrisul pentru posteritate nu e dialog”.

„N‑am de gând să‑mi scriu o autobiografie şi nici Memorii”

Corespondenţa Mitropolitului Antonie Plămădeală ni‑l descoperă cu tabieturile sale, înainte de a se aşeza la masa de lucru. Nu a ţinut un jurnal, nu şi‑a scris memoriile, dar a „ascuns” între paginile scrisorilor - în special către persoane necunoscute, cu care abia atunci iniţia o corespondenţă! - mărturii autobiografice care îi completează viaţa şi activitatea. Scriitoarea Persida Rugu primea, în anul 1988, o scrisoare datată 23 mai, în care Mitropolitul Ardealului i se confesa, deşi nu o cunoştea decât din publicaţiile semnate: „Când încep o nouă carte, mai întâi îmi fac ordine în sertare, pe birou, aranjez totul în camera în care lucrez, trebuie să fi răspuns înainte la toate scrisorile, să fi scris scurtele articole pentru «Telegraful Român», să fiu proaspăt îmbăiat, să am în faţă 30 de bloc‑notesuri cu pătrăţele de matematică… Dar pot şi altfel. Romanul «Trei ceasuri în iad» uitat şi necunoscut, deşi s‑a epuizat în trei zile, l‑am scris la birou, în timp ce eram economist la o Fabrică de Mase Plastice din Bucureşti. Ziua îl scriam, printre calcule de preţ de cost, iar seara mi‑l băteam la maşină, spre exasperarea celor de la parter! Tot aşa se întâmplă şi acum, când am vreo grabă. Multe studii le scriu în pat, după miezul nopţii. Când le revăd a doua zi, mi se par scrise sub dictarea unui duh. De obicei sunt scrise bine. Informaţia pentru studiile şi cărţile istorice mi‑o fac de obicei seara, după ce mă culc. Evident, nu prin somn. În pat. Citesc şi douăzeci de cărţi pe noapte. Nu fac fişe. Fac însemnări pe cărţi. Sunt ale mele. Când sunt de la bibliotecă (mi se aduce câte un coş pe zi), pun semne de hârtie. Când mă apuc de redactat, memoria mă trimite direct la cartea în care am documentaţia de care am nevoie. Şi prin asociaţie (o facultate extrem de importantă) mă duc uşor de la o carte la alta, după documentarea aceleiaşi idei. Ţin minte şi rândul unde am văzut ideea respectivă. Când încep redactarea, totul depinde de iuţeala mâinii. Ideile merg mai repede decât mâna. Aş scrie şi o sută de pagini pe zi. Evident, când totul e gata, recitesc şi completez. Între timp, noaptea mă mai informez, mai găsesc noutăţi, idei asemănătoare şi, ca să dau impresie de erudiţie, nu ezit să indic cât mai multe izvoare! Călătoriile din străinătate mă opresc din ritm. Dar nu din desfăşurarea ideilor. După o lună reiau o idee de la virgula la care am lăsat‑o şi continui fără nici un sentiment de greutate din cauza întreruperii. Ştiu că mai las să se strecoare şi unele inexactităţi. Dintr‑o mie de lucruri exacte, o mică inexactitate nu contează, îmi zic. Să mai las şi altora satisfacţia de a descoperi şi a mă îndrepta, chiar dacă vreunul va zice: N‑a fost bun de nimic. Ai văzut că a greşit anul naşterii lui Gheorghe Asachi! Sigur că mă simt în pericolul de a fi taxat deja. Dacă aş fi Iorga, nu mi‑ar păsa. Ca şi lui. Iată, stimată şi necunoscută d. Persida Rugu, câteva pagini şi de la mine. N‑am ştiut cu ce să le umplu şi am recurs la câteva ciudăţenii autobiografice. Cum n‑am de gând să‑mi scriu o autobiografie şi nici Memorii, risipesc pe unde pot asemenea amănunte picante, cu care se vor distra unii peste vreo sută de ani. Să le dăm de lucru!”

„Am vrut să las după mine un tezaur de valori”

La Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, reunită la Reședința Mitropolitană din Sibiu în ziua de 19 ianuarie 2003, Mitropolitul Antonie își încheia cuvântarea cu următoarea măr­turie: „Vă doresc să aveți parte de bucurii, de sănătate și de tot ce vă trebuie pentru ca să vă încheiați viața, așa cum cred eu uneori că mi‑o închei la sfârșitul unor realizări, nu foarte mari, totuși niște realizări pe care le‑am adunat cu greu, le‑am cărat în spate. Fiecare carte se simte în spinarea mea. Să fie cărțile puse în slujba oamenilor. Ele sunt mărturia unei convingeri asupra valorilor, pentru că ele sunt valori. Am vrut să las după mine un tezaur de valori. Asta e tot ceea ce rămâne după noi. Valorile vor sta mărturie pentru noi. Am adunat valori, vom trăi. Nu am adunat valori, vom muri”.