„Am militat pentru ţară, totdeauna şi oricând...”

Filosof şi sociolog, economist şi teolog, profesor de etică şi publicist, cu studii de filosofie şi drept la Bucureşti şi Paris, asistent al profesorului Dimitrie Gusti, director al Direcţiilor Vămilor şi al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, Mircea Vulcănescu (1904-1952) rămâne în istoria noastră ca un spirit plurivalent, un reper pentru oamenii politici din epoca sa, de neatins pentru cei de astăzi.

Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în perioada ianuarie 1941 - august 1944, Mircea Vulcănescu a plătit cu viaţa pentru dragostea de ţară şi competenţa dovedită în toate funcţiile în care a activat. 

Comuniştii veniţi la putere nu aveau cum să lase în libertate un gânditor de asemenea anvergură şi l-au judecat şi condamnat la 8 ani de temniţă grea. Strălucitul profesor, elev al lui Nae Ionescu, a murit în închisoarea de la Aiud la 28 octombrie 1952.

Atunci când a fost arestat pentru a fi judecat, Mircea Vulcănescu a ţinut două cuvântări: prima numită „Apărarea”, scrisă în decembrie 1946 pentru procesul care s-a desfăşurat în decembrie 1946 - ianuarie 1947, şi a doua numită „Ultimul cuvânt”, scrisă în decembrie 1947 - ianuarie 1948, rostită integral timp de patru ore în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Cuvântările ținute în cele două procese care i-au fost înscenate scot în evidenţă epoca de injustiţii, arbitrar şi crime care tocmai se instaurase. Apărarea profesorului Vulcănescu seamănă cu cea a lui Socrate, scrisă de Platon. La acuza Tribunalului Poporului că a militat pentru hitlerism, Vulcănescu a spus în pledoaria sa: „Am militat pentru ţară, totdeauna şi oricând, şi numai pentru ea, spre a se salva ce se mai putea salva din situaţiile grele pe care nu eu le-am creat (...) E uşor să te aperi când ştii limpede de ce eşti acuzat: anume c-ai făcut asta şi asta, dar este nesfârşit de greu s-o faci când nu ştii dacă vina ce ţi se impută este aceea de a fi făcut ceva sau aceea de a nu fi făcut. O asemenea nedumerire în faţa învinuirii ce mă apasă face ca mintea celui adus în faţa instanţei să se apere, să şovăie în chip firesc şi să rămână cu sentimentul straniu că ai intrat într-o cursă din care zadarnic te zbaţi să scapi orice ai spune”.

Neînfricat în apărarea sa la primul proces intentat lui, profesorul Vulcănescu atrage atenția completului de judecată asupra lipsei de corectitudine și justiție. În absența lor, conviețuirea pașnică pe pământ e cu ne­putință: „Ascultând incriminarea făcută mie, nu-mi pot stăpâni amestecul de mândrie și de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creștin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său. Dar și de ciudă pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfarămă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăți pe care sunteți puși s-o apărați și fără de care nu e posibilă conviețuirea pământească”.

Un geniu în arta negocierilor internaționale

Este un neadevăr faptul că teritoriul României ar fi fost jefuit de nemți înainte de 23 august 1944. Mai mult, cantitativ, cele trei principale produse de export, cereale, lemn și petrol, s-au exploatat în cantități mai mici atunci decât în vremurile normale. Dimpotrivă, după 23 august 1944, livrările către noii „aliați” veniți din Est, făcute timp de 9 luni, au depășit pe cele făcute germanilor în patru ani. În acest interval de timp, 1941-1944, România a primit de la Germania peste 8 vagoane cu aur și devize convertibile în aur. Aurul, știe oricine, având putere de cumpărare liberă, primit pe orice piață, este semnul însuși al independenței economice. Ceea ce România a obținut de la Germania în acei ani, datorită negocierilor purtate de profesorul Mircea Vulcănescu, ca reprezentant al țării noastre, a ținut de domeniul miracolului.
Însuși Hitler, la ultima întrevedere cu cei de la conducerea României în acel moment, în timp ce aceasta îi cerea aur pentru plata subzistenței armatei germane care lupta pe frontul românesc, a spus: „Nu pot pricepe cum România, care a fost așa de generoasă cu sângele fiilor săi, a fost atât de meschină când a fost vorba de livrarea bunurilor sale economice”.

Omul și iubirea lui Dumnezeu

Pentru gândirea creştină, dragostea este Dumnezeu Însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu este arătat şi apropiat ca dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei, nu este decât produsul acestei dragoste. Acesta este punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu de toate celelalte idei despre Acesta. Creator, atotputernic, omniprezent, atotţiitor sunt caractere pe care le găsim şi în alte metafizici prin analogie. Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har rămâne o dezvăluire proprie doar Bisericii creştine. Cuvântul în creştinism nu e doar o expresie abstractă a „temeiului” oricărui lucru. Nu e o formulă sau un obiect formal prin care se explică lumea şi cele ce se petrec în ea. Cuvântul, Logosul, Cunoaşterea întemeiată nu reprezintă nici măcar un atribut al divinităţii. Logosul este Dumnezeu Însuşi, una din Feţele Dumnezeirii, totuna cu Fiul, Unul Născut din Tatăl mai îna­inte de toţi vecii. Este Faţa Treimii care ia chip asemenea nouă, Se întrupează.

Cele Trei Persoane nu sunt trei feluri de a fi, nici trei moduri, nici trei atribute ale lui Dumnezeu, ci trei subiecte de acţiune. (...)
Cu totul altceva sunt, prin urmare, cunoaşterea şi iubirea omenească şi cu totul altceva vor fi cunoaşterea şi iubirea în Dumnezeu. Dar oricare ar fi transcendenţa lui Dumnezeu şi oricât de multă lipsă de comună măsură ar fi între dragostea şi cunoaşterea Lui şi dragostea şi cunoştinţa noastră, totuşi, între ele există o apropiere, o asemănare, oricât de depărtată. Dacă nu ar exista această asemănare, ar fi un blestem să spunem că Dumnezeu e înţeles sau că Dumnezeu este iubire. (Mircea Vulcănescu, Logos şi eros)